Proza scurtă a fost prima mea iubire. În anii 80, dacă nu scriai proză scurtă erai zero. Romanul nu prea conta. Evident, voiam să scriu ceva diferit, să răstorn lumea, iar multe dintre prozele mele de început sunt experimentale, căutătoare de forme. Am avut o perioadă când scriam proză de notație, fără figuri de retorică. Apoi am început să scriu puzzle sau proză-palimpsest, în straturi multe, decupaje, epos fragmentarist etc. Îmi amintesc că scrisesem o povestire despre o stradă pavată cu marmură roșie, compusă din mai multe perspective, fiecare reluând viziunile anterioare, dar totuși înaintând câte puțin în acțiune, care se învârtea în jurul unei întâmplări dramatice din casa unui pictor.

Au fost apoi prozele de un realism devastator, fără să mai pot să cântăresc granița anduranței, căci subiectele erau la tot pasul: trăiam în comunism. Între povestirile astea aveam un ciclu despre azbest. Mă obseda materialul ăla, acoperișurile ondulate, cenușii, care invadaseră totul pe la începutul anilor 80. Evident, nu știam că sunt cancerigene, mă interesau ca imagine, constituiau în momentul ăla suprema față a opresiunii. Așa că un timp am scris doar despre azbest. Printre scriitorii timpului circula butada că dacă ești prozator cu vână poți să faci poveste din orice, chiar și vârful pixului poate deveni epopee. Circulau chiar povești despre vârful ăsta bălos, căci în comunism toate pixurile plângeau, asta făcea parte din ideologie.

Am avut și niște luni în care am scris povestiri care alcătuiau altă poveste, interioară. Evident, iubeam barocul, ascultam Bach și credeam în texte criptate. În fiecare poveste erau câteva detalii care se legau de altele din altă poveste. Toate se petreceau într-un oraș, în care viața curgea într-o tensiune maximă, exact ca în orașul meu, unde fiecare clipă era palpitantă. Într-o noapte clădirea în care locuiam a fost luată cu asalt și ocupată de niște tipi înarmați, eliberată câteva ore mai târziu de miliția comunistă. Mai ales noaptea se întâmplau lucruri. Orașul mirosea a mandarine și-a tutun bun, căci piața neagră era în floare, desigur noaptea, când în fața restaurantelor apăreau mese pe care găseai orice marfă ți-ai fi dorit, lucruri bune, alimente ca lumea, aduse de vaporeni. Despre orașul ăsta erau povestirile mele de-atunci, iar în interiorul lor încercam să scriu altă poveste. Fără să știu, creasem un folder și cu toate că nu aveam viziunea calculatoarelor ori a lumii virtuale, de care nici măcar nu mă despărțea cine știe cât timp, credeam aprioric într-o literatură-fișier. Cred și acum că, în pagina laptopului, pe care scriu în momentul de față, se nasc alianțe cu celelalte texte din fișier. Hypertextul e făcut din bucăți cu relativă independență, ca și a oamenilor.

 Mi se părea incitant să scriu o poveste în care intră mai multe povești diferite și totuși capabile să dea unitatea întregului. Pe formula asta am scris romanul Fantoma din moară. Dar am și  povestiri-folder, din seria asta făcând parte SIGCHLD, fork and sleep – un titlu împrumutat din limbajul programatorilor IT. Este o povestire despre legături între oameni și între generații, scrisă din patru perspective care se amestecă, în ideea că nicio poveste nu este independentă și definitivă.  Mi-a plăcut să scriu proza asta, se apropie cel mai bine de percepțiile mele, de felul în care privesc oamenii, obiectele, lumea și mai ales istoria. 

Dar rădăcinile acestei experiențe epice se află mult mai departe, într-o povestire scrisă prin timpul facultății, pe vremea în care locuiam cu chirie, într-un cartier rău famat.  Pe fereastră se vedeau lucruri oribile, de regulă, scandaluri terminate cu sânge, cuțite de argint care străluceau în lumina de lună, iar în camera mea cu pereții bombați, între teancurile de cărți, eu traduceam fragmente din Plutarh. Cam atunci am scris o povestire scurtă, cu un titlu grețos, cum se purta prin anii 80 - Cameră cu violoncel. Dar în loc să-mi iasă o construcție postmodernistă, cum anunța titlul, am scris primul meu experiment-fișier, o povestire în care ceea ce vedeam pe fereastră devenea infinit, transformându-l pe violoncelistul gomos într-o umbră fără însemnătate prin comparație cu numeroase compartimente ale unei încăierări feroce din stradă. Din povestirea asta, bună de aruncat, au venit până la urmă niște proze care colectau din când în când întâmplările din planuri îndepărtate, verbele care bâzâie pe lângă verbul propoziției principale.

Între povestirile mele fișier mai este una, și cu asta închei, ca un dulap sortat meseriaș la prima vedere, dar în realitate fără sfârșit: Ora Șarpelui. Într-o versiune scurtă am și publicat-o, dar povestirea are cred cele mai multe variante, în genuri varii. Am făcut din ea și piesă de teatru. Este cea mai încăpătoare proză a mea, un fel de fișier criptat, în care sunt ordonate temele.

Dar toate astea n-ar avea nicio importanță, fără partea esențială a scrisului, cea din grădinile prin care plutesc  păsări hipnotice și mari stropi de ambră.