Am vrut să citesc noul roman în miniatură al lui McEwan, pentru că așa se întâmplă: citești o carte, două, trei, de același autor și decretezi că gata, îți place, e de-al tău, deci, logic, cum apare ceva scris de el, te năpustești și citești. Cât de bine sunt scrise Pe plaja Chesil și Legea copiilor, ca să nu mai zic de povestirile din Prima dragoste, ultimele ritualuri. Între așternuturi! 

Știu foarte bine ce a vrut Ian McEwan cu romanul ăsta, pot să îi înțeleg indignarea față de ce s-a întâmplat în U.K., față de Brexit, față de politicienii englezi (și nu numai). Orice scriitor a simțit nevoia să aibă o reacție, mai ales că sunt mereu arătați cu degetul autorii faimoși care nu ies în față, să ia poziție. Așa că McEwan asta a încercat, să arate clar ce crede el despre Brexit și despre conducerea britanică. Din punctul ăsta de vedere, este o reușită, cartea e plină de umor, ironie și critică (cum o să repet mai departe), dar ceva din scrisul lui lipsește, nu am găsit urmele plăcerii pe care o simțeam atunci când îi citeam cărțile, pentru că s-a concentrat exclusiv pe subiectul ăsta, pe ce avea de acuzat, de scos în evidență, și nu și-a mai luat timpul să ofere acele imagini și construcții cu care eu, cel puțin, mă delectam.

Este o carte schematică, despuiată de tot ce dă frumusețe unui mic roman. Dar nu o să-i ascund meritele, pentru că e totuși Ian McEwan.

După mine, ideile de la care a pornit cartea sunt două: Metamorfoza lui Kafka și bine-cunoscuta situație din U.K. (Brexitul). Aici lucrurile se întâmplă însă pe dos: gândacul se trezește în pielea  prim-ministrului Marii Britanii, și nu doar atât, se trezește cu o misiune clară de adus la îndeplinire. El nu e singur, ci odată cu el apare un întreg cabinet metamorfozat radical:

"vreo două duzini, un mic roi format din elita națiunii, veniți să preia și să însuflețească o conducere șovăielnică". 

Prim-ministrul – Jim Sams – îi scrutează pe toți membrii guvernului și simte că doar ministrul de Externe nu este la fel ca ceilalți, ci este total om, așa că trebuie să facă ceva să-l înlăture cât mai repede. Și ce e mai la îndemână în ziua de azi decât acuzația (falsă aici) de hărțuire a unei colege? Simplu și suficient pentru ca acesta să fie nevoit să-și dea demisia. Misiunea gândacului – prim-ministru – este măreață, el visează o schimbare adevărată, vrea să implementeze Inversionismul. Ce înseamnă cuvântul ăsta?

"Un experiment mental, un joc de după cină, o glumă (…) care presupune inversarea circuitului banilor. La sfârșitul unei săptămâni de lucru, o angajată înmânează companiei banii pentru orele în care s-a spetit muncind. Dar când se duce prin magazine, pentru fiecare articol pe care îl ia, e răsplătită generos cu prețul de vânzare al acestuia." 

McEwan inventează acest curent numit Inversionism tocmai ca să arate, să strige, de fapt, cât de absurdă i se pare direcția în care s-a îndreptat Marea Britanie.

Cu mult umor și cu multă naturalețe vorbește despre gândacul care ia înfățișarea prim-ministrului: "era bine de știut că mintea, creierul, îi era la fel ca întotdeauna. Până la urmă rămăsese esențialmente el însuși". Dar misiunea nu se rezumă la propria țară, ci "Marea Britanie trebuia să continue pe cont propriu și să convertească restul lumii prin puterea exemplului". Culmea nonsensului este atinsă la ședința guvernului, când prim-ministrul cere noi idei și colegii își fac până la urmă curaj și propun: 

"- Am putea economisi o groază de bani dacă am continua cu linia de tren de mare viteză până la Birmingham.

- Și dacă o să comandăm încă patru portavioane."

Autorul nu-i scutește de sarcasmul lui nici pe americani, el vrea să se elibereze de toată furia strânsă: prim-ministrul vorbește cu președintele Tupper (chiar întreabă și de "Mel…"), care e aproape convins de beneficiile Inversionismului. Nu lipsește din tablou nici cancelarul german, care încearcă să-l zguduie puțin, să-l aducă la realitate, și insistă să-i răspundă la o simplă întrebare, pe care sigur și-a pus-o multă lume, cu amuzament sau cu disperare: "De ce?" Singurul răspuns e "de-aia", oricât se încearcă apoi o împănare a explicației. 

Era nevoie de o astfel de carte, chiar dacă n-are cum să schimbe ceva, dar poate aduce puțină mângâiere prin simplul fapt că cititorii se pot simți răzbunați sau înțeleși. Cum se spune, cel mai bun mod în care poți să spui adevărul este prin intermediul umorului.

Interesant e felul în care McEwan vrea să arate că o minte omenească n-ar fi putut veni cu asemenea idei, cu așa un plan absurd ca Inversionismul, ci e vorba doar de o misiune venită de undeva de la un alt nivel, ca să răstoarne lucrurile. Ca mulți alții, scriitorul nu poate să accepte drumul pe care a luat-o Marea Britanie, împotriva voinței atâtor oameni. De asta cartea se concentrează exclusiv pe critica la adresa conducerii și nu are farmecul altor romane de-ale autorului. Este brută și brutală, ca și Inversionismul, ca și Brexitul văzut de McEwan. 

Sunt practic 160 de pagini de indignare ascunsă de amuzament, sunt 160 de pagini în care l-am căutat pe Ian McEwan, și, oricât am râs, și oricât i-am dat totală dreptate, nu l-am găsit în forma așteptată, dar uneori trebuie doar să savurezi pagină după pagină.