Fiind foarte înalt, n-am reușit să-i văd ochii. Și nici n-am auzit ce spunea, pentru că închiriase un cosaș ca să vorbească în locul său. Pe urmă am aflat că trăiește într-o cutie muzicală, din care cauză unele cuvinte se topesc de îndată ce-i ies pe gură. Fiind nocturn și visând să zboare, s-a înscris la Colegiul de Muzică Selenară, pe care nu știu sigur dacă l-a absolvit. Deși cunosc atât de puține despre el, totuși i-am trimis trei întrebări, ca să înțeleg cât de departe țintesc speranțele lui.

Zenob

1. Povestește-mi despre o piesă de vestimentație memorabilă!

Pe vremea studenției, cândva într-o primavară, repetam alături de colegii de la teatru într-o piesă în care interpretam rolul unui preot. Eram îmbrăcat într-o haină franciscană lungă, cu o glugă uriașă în care îmi disparea parcă în adânc tot chipul. Și eram legat la brîu cu un șiret alb interminabil. 100 de actori ne întâlneam în parcul orașului pentru că era singurul loc unde încăpeam atâția oameni. Într-una dintre seri, după câteva scene mai dinamice în care am alergat și probabil am și sărit mai mult ca altă dată, m-am trezit la final cu blugii descusuți pe fiecare crac de sus și până jos. Situația era stânjenitoare chiar dacă eram la vârsta la care nu aveam prejudecăți de nici un fel. Ideea era că trebuia să străbat tot Clujul într-un fel sau în altul pentru a ajunge cumva acasă. Și pentru că nu era timp de aruncat bani pe taxiuri, urma să merg lejer, pe jos, aproape o oră. Mi-am dat seama că singura mea variantă urma să fie să rămân cu costumul pe mine și să joc personajul și în realitate. Mi-am tras gluga pe cap și am pornit încet. Am mers voinicește, de-a dreptul prin centru, printre grupurile de civili, printre statui și mașini. Pe la jumătatea drumului mi s-a făcut extrem de sete, atât de sete încât am decis să intru într-unul dintre rarele non stopuri de la vremea aceea. M-am pus cuminte la rând sperând să trec neobservat. În spatele meu s-au așezat niște tineri zgomotoși, extrem de vorbăreți și am înțeles că m-au luat în vizor din clipa în care s-a făcut liniște o jumătate de minut. Cel mai înalt dintre ei m-a abordat de peste umăr. "Cât purtați părinte la adidași?" Mi-am dat seama într-o clipă că, tot misterul acelei haine lungi, care credeam că mă ascunde cu totul, tot personajul pe care îl construisem cu sudoare, se dusese pe apa sâmbetei pentru că noii mei adidași, albi, imaculați, 48, străluceau jos pe podea ca un far, atât de îndepartat de întunecatul ev mediu dar atât de apropiat de zilele noastre. Nu a mai mirat pe nimeni în minutul următor când călugărul franciscan a cerut o sticlă de cola pe care a baut-o toată, dintr-o suflare, acolo lângă tejghea.

2. În ce oraș-ficțiune ți-ar plăcea să te plimbi și de ce?

Sunt fascinat de câțiva ani de Petrila și urmăresc tot ce face acolo acel domn, administratorul imaginar Ion Barbu. Copilărind într-un oraș medieval cu turnuri, ziduri și bastioane, am simțit tot timpul o corespondență între acest gen de construcții si cetățile industriale ale secolului 20. Hunedoara, Călan sau Petrila mi-au rămas pe retină pentru coșurile urcate spre cer, pentru caile de transport ale vagoneților, pentru clădirile imense cu sute de gemulețe, toate sugerându-mi în subconștient cetățile evului mediu. Așa arata orașele ficțiunii pentru mine. Am avut șansa să mă dau jos din tren de câteva ori la Copșa Mică acum 20-25 de ani, și să mă strecor dincolo de gardurile de ciment. Cetatea neagră urma să se prabușească însă le avea pe toate încă acolo, în picioare. Am simțit ca trebuie să salvez minunea și altundeva decât pe retină. Am filmat un video atunci pentru un cântec al prietenului Cătălin Condurache. Cred că pot lăsa

3. Ai fost văzut într-o seară stând de vorbă cu un păsăroi, langa statuia lui Matei Corvin: ce faceai acolo, cine era personajul?

Nu știu cine m-a văzut și a depus mărturie că eram eu. Dar dacă așa zice că s-a întâmplat, așa a și fost, pentru că nimeni în urbe nu seamănă cu mine. Stau de vorbă si cu plantele, cu copacii și uneori și cu oamenii. La Matei Corvin e buricul târgului, acolo se vede toată lumea cu toată lumea încă înainte de inventarea lumii noi. Și dacă am stat de vorbă cu o pasăre e pentru că " odată am știut să zbor, odată/ dovadă n-am dar îmi aduc aminte".