Zilele astea m-am gândit la închisorile comuniste, mai ales că n-am ieșit cam de multișor pe-afară. Stau boierește pe canapea, s-ar putea zice, dar într-un frig atroce. Din nu știu ce motiv, caloriferele nu funcționează, aerul condiționat s-a stricat, până și netul merge mai încet. Deși e exagerat să evoc vremurile de pe când citeam la lumânare, e destul de normal să mă gândesc la viitor, unul incert, și la repetarea istoriei. În subsolul prezentului se fac noduri și se răsucesc fire. Poate de-aia mi-a sărit azi în ochi Rugați-vă pentru fratele Alexandru (Constantin Noica), volum așezat în biblioteca mea alături de Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor (Alexandru Paleologu), de Fenomenul Pitești (Virgil Ierunca) și de Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt. Deasupra lor e raftul Goma. Dau cu ochii de ele și-mi aduc aminte zilele de vară, când le-am cumpărat, căci toată perioada anilor 90 e însorită, când vine vorba despre cărți.

Paleologu, Steinhardt și Noica povestesc o întâmplare comună, din perspective diferite, din zone de confort diferite. Totul începe cu o carte: Noica primește de la Paris Ispita de a exista a lui Cioran și o împrumută mai multor prieteni. Sub motivul că au citit o carte dușmănoasă, aceștia sunt arestați și condamnați la mulți ani de pușcărie pentru ostilitate față de regimul comunist. Cei trei povestesc în cărțile mai sus numite trei atitudini, trei reacții. Recunosc, perspectiva lui Paleologu seamănă cel mai bine cu ceea ce-aș vrea să fac, dacă ar fi. Deși știu prea bine că n-o să mă mișc de pe canapeaua mea. Când vin dezastrele, scriitorii pragmatici pleacă la țară. Balzacienii rămân pe baricade, cu degetele pe tastatură. Sunt feluri și feluri de-a face față unei catastrofe, toate înghesuite între fugă și așteptare. 

Prin 1952, când, în cadrul unui program de distrugere a intelectualității, încep să fie arestați prietenii săi,  Paleologu o șterge de-acasă, trăind pe la prieteni și cunoștințe, internându-se în spitale. Obține un buletin fals și se stabilește la Câmpulung Muscel, unde își avea domiciliul forțat C. Noica. Plictisit de aceasta situație de nesiguranță, se duce la poliție și spune uite eu sunt, pe mine mă căutați. Dar, în mod inexplicabil, nu este arestat decât câțiva ani mai târziu, în 1959. La percheziție, au fost ridicate din casa lui, ca probe incriminatorii, scrierile lui Ibrăileanu, Legiunea de Onoare franceză a bunicului său și un rucsac - dovadă a unor posibile excursii dăunătoare regimului. La anchetă povestește totul, răspunde corect la toate întrebările. Avea 41 de ani când a fost condamnat.

Spre deosebire, Noica povestește solemn că a încercat să-și apere prietenii cărora le împrumutase cartea lui Cioran ori alte cărți - nu trecându-le numele sub tăcere, ci făcând o listă cu toți cei pe care îi avea în agendă, adică dându-i în gât pe toți cunoscuții. Avea spirit de grup, pe care l-a transmis mai departe, credea sincer că-și poate împacheta prietenii în masa largă a cunoscuților săi. Ca justificare, spune că și-a închipuit că nu vor putea fi arestați toți. Nu mi-ar fi trecut prin minte. Dar cam așa supraviețuiesc grupurile. Adeseori m-am gândit că prin agenda aia trebuie să fi fost și numele menajerei. Până la urmă, își asumă actul delațiunii, își acceptă situația cu intenția fermă de a se ruga pentru sufletul călăului; citește cărțile lui Marx și învață rusește, pentru că știe că se află într-o lume în care totul s-a prăbușit. Iar lucrurile astea îi vor folosi.

Considerat complicele intelectual al lui Noica, Nicolae Steinhardt este și el arestat, dar se hotărăște să nege totul, să nu spună niciun nume, să nu trădeze pe nimeni. Se poartă eroic și, evident, va primi o bătaie ca la carte, cum numește Paleologu, cam cinic, chinurile cumplite prin care trece Steinhardt. 

Jurnalul Fericirii este însă, în primul rând o mărturisire cutremurătoare despre libertate, iar celula 34 de la Jilava  - un loc mistic. Steinhardt învață că suferința are o limită, dincolo de care începe euforia. El își găsește libertatea într-o atitudine de fericire creștină, de toleranță și de extaz  religios. În timp ce cărțile celorlalți doi rămân simple confesiuni, Jurnalul Fericirii ajunge o carte esențială, care oferă un model moral și intelectual. Bineînțeles, poți să scrii cărți cutremurătoare și fără să treci prin catastrofe. Sunt exemple, nu mă obosesc să le enumăr. Totuși ne aflăm în plin trăirism, în plină exhibiție. Deja se scriu cărți despre pandemie, deja au loc evadări doar pentru a fi scrise. Iar dincolo de poveste, de gura mare, e fapta măruntă care sapă la adâncimi diferite.

Ce-o să învățăm fiecare din celula noastră 34 - oriunde ar fi - ? Unii poate că vom trece prin faze mistice, pe canapeaua cotidiană, iar alții vor cutreiera țara în timpul ăsta, umăr la umăr cu o entitate necunoscută. Nu cred c-o să plec din București. Urmează o iarnă lungă, vin zăpezile, știți voi, geamurile prind cataractă.