Cum iese pe ușa facultății se transformă. În primul rând, crește în înălțime, apoi se face ca o ceață de vară. Și-așa, abia văzută, plutește peste oraș, scanând totul, de la scăfârliile oamenilor, la străzi, ghivece de flori, câini și motani ieșiți la plimbare ori chiar insecte abia vizibile. Nu-i scapă nimic, nici măcar eu, care în general sunt destul de prudent. Totul este înregistrat, arhivat și transformat mai târziu în litere aurii, pe care curioșii le pot vedea mai ales la primele ore ale dimineții, strălucind pe zidurile Craiovei. Acolo este înscrisă toată istoria plimbărilor ei, aventuri fabuloase, pentru că pe lângă fețele întâlnite în drum, apar consemnări ale întâmplărilor din spatele fiecărei persoane, descrieri meseriașe, dialoguri și, în fine, toată povestea înțesată de fapte, pe care doar ochii ei pot s-o vadă - pentru că am uitat să vă spun: ochii ei nu sunt chiar ai ei, ci împrumutați de la o prințesă cumană, care continuă să trăiască prin mansardele acestui oraș - pe vremuri plin de vrăjitoare și de melci telepați (dar despre asta o să povestesc altădată). În rest, după ce intră în facultate, Xenia e o femeie normală (mă rog, aproape normală) și o profă foarte iubită.

Zenob

1. Povestește-mi despre primele fotografii care ți-au stârnit un interes jurnalistic sau scriitoricesc!

Dragă Zenob, ți-aș putea spune că există niște poze care emană un anume parfum, o anume "notă caracteristică" (iată că am reușit să găsesc un context și pentru această nefericită expresie!). Când bunica trebuia să plece cu treburi care puteau fi doar încurcate de un copil (cuminte, dar copil), mă plasa la o vecină, rudă din negura vremurilor și moașa (de facto) a tatălui meu – nu era zi de la Dumnezeu în acel univers să nu ne amintească această imensă responsabilitate de care se achitase, anume că-i "tăiase buricul" lui taică-meu. Pretindea, cumva, un respect special. Vezi? Instantaneu mă împresoară și mă zăpăcesc flash-urile de-atunci. 

Curțile noastre erau despărțite de un gard din plasă de sârmă, deci, mi se părea mie, o formalitate de hotar, și nu pricepeam de ce nu făceau o portiță măcar să nu mai fim nevoiți să ne dichisim, să ieșim în stradă ca să intrăm imediat în curtea vecină. N-am avut succes cu propunerea mea. Românii țineau la independența lor plină de transparențe. Cât eram mititică-mititică mă treceau pe brațe peste acest gard. Apoi m-am îndepărtat de acest privilegiu. În fine, ieșeam din curtea noastră, plină de trandafiri, de viță-de-vie și de cireși și intram imediat într-o curte, cu un cireș galben, cu pomi lăsați să se descurce cum pot, cu o poartă ușor șubrezită, dar încă demnă, cam neîngrijită, de femeia singură, uscățivă, înaltă, vizitată des de unicul fiu rămas în viață. Mergeam pe o potecuță pietruită și apoi urcam niște trepte mari, cu aceeași demnitate sub nicio formă negociabilă care mi-a rămas în minte până în ziua de azi. Intram într-o casă înaltă, simplă, robustă. Treceam prin antreu, prin bucătărie, până în camera ei, care îmi plăcea atât de mult. Până și frecvența vizitelor era la fel de reținută. Nici nu ne sufocam, nici nu ne ignoram. Țineam unii de alții atât cât să nu ne pierdem rostul unii în cotidianul celorlalți. Ce îmi plăcea atât de mult la acea cameră? Avea lucruri pe care nu le găseam la bunicii mei, mai tineri decât ea, și care de abia acum își strângeau amintiri, într-o casă nouă, care o înlocuise pe cea bătrânească. 

La Moașa în cameră îmi plăcea viața încremenită de acolo. O masă rotudă, de salon, acoperită cu o dantelă robustă, albă, vălurită, apărată de o bucată de sticlă, tăiată pe măsură. Un pat pe colț, înalt, tare, cu velințe închise la culoare, cu multe perne și pernițe, care te lăsau să vezi o voioșie trecută, venită din alte vremuri. Mă urcam în pat și mă duceam glonț unde mă interesa – la pereții acoperiți de fotografii. Mă uitam la zidurile alea cum se uită fiică-mea la gadgeturi acum. Ai mei nu țineau neapărat să-și tapeteze casa cu fotografii. Un tablou cu străbunicul, câte unul cu ei, un colaj de la nunta lor, câte o fotografie cu cei doi băieți, și în cele din urmă eu, plânsă, la prima poză de la grădiniță. Moașa, însă, își făcuse un altar. Mă urcam și începeam să mă uit până mă uita Dumnezeu. Mă surprind și acum în astfel de contemplații care mă scot cumva din mine și parcă nici nu m-am clintit din fața acelor pereți, parcă nu am învățat nimic. Mă uitam la cuconet gătit, la ofițeri, la un tânăr cu o motocicletă (oho, era Iancu, băiatul ei mort în război, ca și soțul, și pe care i-a plâns până a închis ochii, pe la sfârșitul anuilor ’90). De fiecare dată descopeream ceva nou în mereu același fotografii. Cred că legătura cu lumea la care nu aveam alt acces îmi lua mințile. Și o întrebam. Îi ceream poveștile despre fiecare dintre acele fețe dispărute, despre lumea ei, pe care nu a părăsit-o niciodată. Lumea vie, mult înaintea războiului, a războaielor, lumea din care mai rămăsese doar ea. Nu mai țin minte nimic din ce-mi povestea. Dar știu că acele ziduri pline de poze au dispărut. Singurul băiat care-i rămăsese a murit și el, iar când ea s-a stins, nepoata a vândut casa unor tineri fermieri, proaspăt căsătoriți, care, din câte știu, nu au pus casa la pământ, lăsând-o neclintită, în simplitatea ei robustă.

2. Ieși din scară, în fața blocului e o trăsură. Din ea coboară galant un bărbat, cu un mic buchet de violete, culese pentru tine. De ce-ți amintește întâmplarea asta?

O, da, îmi amintește de scurta perioadă în care am făcut naveta ca profesor debutant și în care eram salvată în fiecare zi în care avem ore. Era o navetă grea, eu - singură, și nu-mi venea să scurtez orele cu dragii mei copilași dintr-a cincea, la care mă gândesc și azi cu la fel de mult drag. Existau niște autobuze, dar orarul lor era inutil pentru învățământ. Și rămânea să mă descurc cum puteam. Și nu o dată am simțit spaima nopții implacabile peste mine, cea abandonată prin cine știe ce coclauri. Dar de fiecare dată, în acea scurtă perioadă, a apărut cineva galant care m-a salvat. Nu musai cu violete, ci cu siguranța unui drum către casă. 

3. Am auzit că la cursul tău e veselie mare. Așa e?

Ei, aici, dragă Zenob, patetismul meu îmi arată multele limite. Poate din lipsă de hobby, poate din prostie (cum zice proverbul) îmi fac foarte multe griji pentru studenți, pentru ce se va întâmpla cu ei la sfârșitul studiilor. Cu toate acestea, în vremurile bune, râdem mult la cursuri nici noi nu mai știm de ce. Dă-ți seama că predau scriere și trebuie să scăpăm de tarele redactării școlărești. Și, sufăr, dragă Zenob, la fiecare "deoarece", plânge sufletul din mine cu fiecare punct de suspensie, cu fiecare infinitiv, cu fiecare gerunziu. E incredibilă disponibilitatea noastră de a face "cum dă bine", cum credem că "se cuvine"! Și învățăm râzând de stereotipiile solemne, de formularistica urgenței mediatice, de furibundul comic al incredibilelor șocuri. Și ne mirăm și noi cât de lipite ne sunt poncifele de ceea ce suntem, de ceea ce vrem să spunem. Râdem din ce în ce mai tare pe măsură ce măștile limbajului de plastic cad de pe fiecare sens, de pe fiecare creier.