Pentru mulți, secolul trecut a fost unul atroce pentru umanitate: războaie mondiale, conflicte regionale, dictaturi sângeroase, totalitarisme insuportabile, asezonate cu șomaj, sărăcie, foamete, în diverse grade și perioade de timp, în funcție de regiune și de țară. Cu toate acestea, este și unul dintre cele mai dinamice, mai active, mai spectaculoase secole din istorie. Nu cred că există un secol în care să se desfășoare atât de multe evenimente importante pentru istoria lumii, de la o pleiadă de invenții și inovații – începând cu avionul, radioul și televiziunea, culminând cu zborul în spațiu și terminând cu internetul – și până la creații artistice extrem de incitante în toate domeniile. Fiecare decadă își are stilul ei, fiecare generație marchează și schimbă aproape radical spațiul public – nu doar cel occidental, dar și cel asiatic, african sau sud-american, globalismul punând în final un accent definitiv asupra acestor transformări.

Este secolul în care ultimele imperii sunt demantelate, coloniile își câștigă independența, democratizarea societăților avansează permanent, de la dreptul de vot universal, incluzând și femeile și minoritățile, la implicarea din ce în ce mai largă a cetățenilor în treburile publice. În paralel cu crearea unor arme de distrugere în masă, cu lagărele de exterminare și cu – sperăm – ultimele vise de dominație planetară a unei rase sau a unor națiuni sunt descoperite tratamente esențiale pentru majoritatea bolilor care nimiciseră un număr enorm de oameni în secolul precedent și chiar în prima parte a secolului XX, mai multe flageluri fiind eradicate complet, iar altele fiind ținute sub control. Cu toate acestea, noi amenințări apar din zone necunoscute, cea mai teribilă fiind SIDA/HIV, care a marcat ultimele decade ale secolului trecut ca principal pericol sanitar.

Generația noastră și cea a părinților noștri – născuți în perioada postbelică – este însă una norocoasă prin prisma faptului că sunt unele dintre puținele generații din istorie care nu au cunoscut războiul în mod direct. Am văzut, în schimb, revoluții și războaie la TV, ca pe niște filme neprelucrate, ca pe niște reality-show -uri palpitante și teribile. Am văzut prăbușirea Zidului Berlinului și căderea Uniunii Sovietice, am trăit angoasa Cernobîlului, văzut infama execuție a cuplului Ceaușescu, am trăit exuberanțe revoluționare și inevitabilele dezamăgiri care le-au urmat.

Personal, deși am trăit practic cea mai urâtă perioadă a secolului trecut – ultimul deceniu ceaușist și așa-zisa tranziție dominată de un capitalism sălbatic, drame sociale și violențe care au scindat societatea poate pentru totdeauna –, mă simt mult mai atașat de acest secol teribil decât de cel din care am trăit, practic, o perioadă de timp simetrică. Noul secol, al cărui început nu poate să nu fie marcat de imaginea Turnurilor Gemene în flăcări, mi se pare, prin comparație, insipid. Nu numai că istoria continuă, spre dezamăgirea adepților teoriei lui Fukuyama despre "sfârșitul istoriei", dar ea continuă fie într-un registru dramatic teribil, cu inepuizabile zone de conflict și cu artificiale războaie de putere, fie într-un registru carnavalesc derizoriu, "societatea spectacolului" atingând noi și noi limite ale ridicolului și scabrosului, inimaginabile în urmă cu mai bine de jumătate de secol, atunci când Guy Debord lansa această formulă devenită celebră. Trăim într-o realitate care se împarte între isterie și depresie, între exuberanță tâmpă și angoasă paranoică.

Bogăția și varietatea căutărilor artistice din secolul XX este fără precedent în istoria culturii, de la formele modernismului radical, reprezentate de curentele de avangardă care continuă unele intuiții de la finele secolului precedent și până la postmodernism, cu diversele sale fațete, de la reveriile textualiste la cele multiculturale, diversele experimente, mai mult sau mai puțin fertile, de la reprezentările cele mai abstracte până la expresiile cele mai concrete, de un realism crud, nu doar în artele plastice sau literatură, dar și în cinematografie și celelalte arte ale spectacolului etc. – toate construiesc o panoramă incredibilă și inepuizabilă. În expresia muzicală se trece de la inovatorii din prima jumătate de secol, precum Stravinski, Rahmaninov, Șostakovici sau Schönberg, prin muzica de jazz și blues, cu toate variantele lor, spre pop-rock și punk, muzica electronică și diversele genuri de nișă sau underground din muzica metal și terminând cu cea rap și hip-hop din ultima decadă a secolului, cărora li se adaugă, desigur, o multitudine de alte experimente și dezvoltări de o creativitate practic nelimitată.

Cu cât se scurge mai mult din noul secol – chiar mileniu, hélas! – cu atât realizez cât de legat sunt afectiv, mental, estetic etc. de acest teribil veac XX, atât de viu, de dinamic, de spectaculos, de incitant, de fascinant chiar și în catastrofele pe care le-a produs și în cantitățile de rău pe care le-a scos la suprafață din ființa umană, distrugător al tuturor iluziilor și animator al tuturor utopiilor, creator și fantast până la autodistrugere!