Ca teoretician, am fost atras irezistibil de ceea ce a făcut obiectul muncii mele de cercetare: fragilitatea. Fie că vorbim despre un sentiment estetizat, fie că ne referim la condiția materială a unei opere de artă, fragilitatea a fost prezentă constant în fundal. Aceasta a fost dublată, aproape invariabil, de un alt fenomen al vieții artistice: efemeritatea. Tocmai de aceea criticii de artă au recurs la canon și la canonizare: gesturile respective sunt menite să compenseze caracterul vulnerabil al operei de artă, mumificând-o, într-un chip artificial, prin inserarea într-un corpus de valori grație căruia noțiunea de capodoperă exclude tensiunea unei negocieri permanente.

Cel mai pertinent exemplu care îmi vine în minte atunci când asociez fragilitatea și efemeritatea cu condiția produsului estetic este cel al celebrei vaze Portland. Este vorba despre o camee romană, datând, cel mai probabil, de la începutul secolului I al erei noastre, recte din perioada primilor împărați, Augustus și Tiberius. Probabil că publicul contemporan a auzit de camee atunci când a frunzărit colecția de poezii a lui Théophile Gautier, Émaux et camées (Emailuri și camee, 1852), definitorie pentru curentul estetic ce va fi cunoscut sub numele de parnasianism. Pentru a simplifica, o camee este o piatră semiprețioasă (adesea, onix) sculptată în relief, prin tehnica devenită celebră sub titulatura de basorelief. Vaza în cauză, a cărei existență a fost semnalată la Roma abia la începutul secolului al XVII-lea, într-o scrisoare trimisă lui Rubens de către un savant francez, a fost descoperită, probabil, în mormântul împăratului Severus Alexander. 

Intrată în tezaurul influentei familii patriciene Barberini, vaza, considerată un desăvârșit exemplu de artă latină clasică, a fost cumpărată, la finele secolului al XVIII-lea, de ducesa de Portland, Margaret Cavendish-Harley (care a și împrumutat numele celebrei camee). Din 1810, vaza a intrat în patrimoniul marelui British Museum. Și aici, paradoxal, intervin fragilitatea și efemeritatea. Deși muzeul ar fi trebuit să asigure protecție și intangibilitate inestimabilului obiect, fatalitatea nu a întârziat să se manifeste. Pe 7 februarie 1845, vaza a fost complet distrusă de un individ aflat în stare de ebrietate, William Lloyd, arestat și ulterior amendat cu suma de trei lire sterline!

Astfel intră în scenă geniul restaurării migăloase, cel care a salvat, de atâtea ori, de la extincție opere de artă aproape pierdute. Nu mai puțin de trei reconstrucții succesive (în 1845 de John Doubleday, în 1947-1949 de J.W.R. Axtell și, finalmente, în 1988-1989 de Nigel Williams și Sandra Smith) au reușit să restituie splendoarea originală a vazei. Vizitatorul contemporan al muzeului poate privi, cum am procedat eu însumi, minute în șir vaza, fără a izbuti să detecteze semnele vandalismului cultural la care aceasta a fost supusă. Fragilitatea și efemeritatea pot fi contracarate de grijă și de meticulozitate. Acestea sunt soluțiile pe care iubitorii artei le opun neșansei și timpului.