Despre comparatiștii americani de origine română care au ales exilul la începutul anilor ‘70 s-a vorbit și scris consistent în ultimele trei decenii—atât în România, unde majoritatea cărților lor au fost publicate, fie în versiuni originale românești, fie în traducere, cât și în Statele Unite, unde eu însămi am publicat o serie de studii despre dialogurile conceptuale dintre Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Mihai Spariosu și Marcel Cornis-Pope, începând cu 2001. Dacă am acceptat cu plăcere invitația de a scrie acest eseu despre contribuția transatlantică a acestor comparatiști este pentru că în cărțile lor publicate de ambele părți ale Atlanticului ei au privit critic paradigma vestică și au militat implicit pentru modele inovatoare, sensibile la diversitatea culturală în sintezele care discută concepe trans-culturale precum modernitatea, romantismul, postmodernismul sau spații multi-etnice, hibride precum Europa Centrală și de Est. 

Decizia mea de a privi contribuțiile acestor teoreticieni împreună dar și prin comparație s-a impus de la sine datorită numărului semnificativ de similarități nu doar între biografiile lor intelectuale românești și americane, sau colaborării efective dintre ei, dar și fiindcă volumele pe care le-au produs inițial pentru mediul academic american (în timpul Războiului Rece) împărtășesc o interesantă caracteristică: uneori simultan, alteori anticipând direcții majore din comparatistica americană, acești autori au adus nuanțe abordărilor exclusivist-occidentale și/sau au nuanțat din perspectiva central și est europeană paradigme de interpretare canonizate.

După cum cititorii români interesați de comparatistica trans-atlantică știu, în 2020, a apărut la Editura Humanitas studiul Roxanei Eichel, Critica regăsirii. Matei Calinescu, Virgil Nemoianu și Toma Pavel. Dialogul contextelor românești și transnaționale, care discută pe larg contribuțiile a doi dintre comparatiștii despre care voi vorbi, pe scurt aici. În acel studiu Matei Călinescu și Virgil Nemoianu sunt priviți în compania lui Toma Pavel, comparatist și teoretician cu care cei doi împărtășesc nu numai similarități de formație intelectuală ci și de evoluție în lumea academică nord americană (canadiană și din Statele Unite). Alte studii în numere speciale de reviste, precum volumul 59 din 2013 al Yearbook of Comparative Literature dedicat în întregime lui Matei Calinescu fixează repere importante ale receptării sale trans-atlantice, în vreme un număr semnificativ de articole în presa de specialitate românească și americană discută individual contribuția fiecărui autor la dezbaterea culturală și definirea diverselor curente internaționale, de la Romantism, la Modernism, Postmodernism, la Post-Structuralism, sau pe tema integrării culturii Central și Est-Europene în comparatistica mondială, pe filiera americană. 

Datorită limitelor de spațiu, articolul de față propune o privire de ansamblu, comparativă asupra felului în care unele din cărțile acestor autori au contribuit la prezența culturii române în dialogul transatalntic, așa cum s-a purtat el de-a lungul deceniilor, de la începutul anilor ‘70 când Mihai Spariosu (în 1971), Virgil Nemoianu (în 1971) și Matei Calinescu (în 1973) părăsesc România și se auto-exilează în Statele Unite, până astăzi când fiecare în felul său, scriind și funcționând în ambele culturi, încurajează explorarea culturii române ca pe o cultură a lumii. Marcel Cornis-Pope care ajunge în Statele Unite în 1983 cu o bursă Fulbright se integrează aceluiași model de comparatistică româno-americană și colaborează în decursul anilor cu ceilalți trei teoreticieni, contribuind implicit la dezvoltarea a ceea ce aș numi o direcție româno-americană în comparatism. Alte nume de cercetători și cercetătoare româno-americani/e ai literaturii ar putea fi adăugate aici și, sper ca într-un articol viitor să reușesc să îndrept această omisiune. 

Dacă ar fi să aleg o dimensiune semnificativă a contribuției acestor patru teoreticieni la dialogul intercultural planetar (în sensul dat termenului de Gaytri Spivak, Christian Moraru și mulți alții) aș spune că ei au fost între primii care au contribuit la infuzia în comparatismul american a istoriei și problematicii specifice zonei Est și Central-Europene în perioada post-comunistă, când au dezbătut relația între postcomunism, postcolonialism, globalism, după cum înainte de 1989 în publicațiile lor americane discutaseră despre relațiile sintetice între diferitele fețe ale  modernității și postmodernității (Calinescu) despre hermeneutica post-structuralistă aplicată textelor postmoderne (Cornis-Pope) sau despre dimensiunea Biedermeier, moderată a Romantismului european (Nemoianu). Începând cu anul 1977 când Matei Calinescu publică prima ediție a sintezei sale despre Fețele modernitătii până în 1989 când Nemoianu publică Teoria Secundarului, toate aceste teme au fost prezentate și din perspectiva culturii române sau Central-Est-Europene în studiile americane ale acestor autori, chiar dacă uneori acest lucru nu era explicit. 

Scriind și trăind mai bine de douăzeci și cinci de ani exclusiv în sistemul academic american, cei patru comparatiști au dezvoltat în studiile lor atât teme noi specifice lumii academice americane cât și, în primele decenii ale exilului lor, 1973-1983, teme al căror studiu fusese inițiat în spațiul cultural și academic românesc—când autorii lor predau la Catedra Tudor Vianu sau la Catedra de engleză a Facultății de Litere din București și Timișoara. Alte modele care au definit opera timpurie a acestor autori proveneau din interacțiunile lor cu congenerii în cadrul Cercului de Poetică și Stilistică, sau, cu nume din underground-ul vieții literare, precum figurile criticii estetice, Ion Negoițescu, Lucian Raicu, Adrian Marino în cazul lui Matei Calinescu și/sau cele ale Cercului Literar de la Sibiu sau Școala de la Târgoviște din partea cărora Virgil Nemoianu spune că a beneficiat de o adevărată educație alternativă. 

După 1989, un loc aparte în opera acestor autori îl ocupă textele scrise și/sau publicate exclusiv pentru publicul românesc, mai ales începând cu 1994 când apar volumele autobiografice ale lui Calinescu și Nemoianu. În studiile americane ale aceleiași perioade, scrise pentru publicul specializat din zona academică americană se distinge încercarea de a impune post-comunismul drept un concept de periodizare și investigație trans-culturală, poziționat în dialog cu postcolonialismul dar și în calitate de perspectivă alternativă la viziunea dualistă a Europei de Vest și Statelor Unite. 

O altă latură importantă a dimensiunii inclusiv-trans-culturale a operei lor constă în colaborarea cu mediul academic românesc sau cu alți comparatiști de origine română și est-europeană de pe continentul american în cadrul unor mari proiecte comparatiste pe care le-au coordonat, precum Istoria Culturilor din Europa Centrala și de Est în secolele al XIX-lea și al XX-lea (Cornis-Pope, 2004-2010) sau Intercultural Conflict and Harmony in the Central European Borderlands: the Cases of Banat and Transylvania 1849-1939 (Spariosu, 2017). Cea mai recentă contribuție interculturală, inițiată tot de un comparatist american de origine română, care a conlucrat stâns cu Matei Calinescu și Marcel Cornis-Pope, este Romanian Literature as World Literature (2018), editată și coordonată de Christian Moraru, în colaborare cu doi cunoscuți profesori și teoreticieni români, Mircea Martin și Andrei Terian. Acest volum reunește eseuri scrise în exclusivitate de specialiști români interesați în reteritorializarea culturii române în context planetar.     

Înainte de a trece mai departe, aș vrea să menționez în trecere contribuția celor patru teoreticieni româno-americani la promovarea studiilor românești în Statele Unite, atât în cadrul organizațiilor profesionale de comparatism american, precum Romanian Studies Association of America și Romanian Discussion Group, ambele asociate cu prestigioasa Modern Language Association (MLA) cât și  prin sprijinul, direct sau indirect, pe care l-au acordat Programelor de limbă și cultură română (Matei Calinescu la Indiana University, Bloomington). O altă contribuție esențială a constat îndrumarea generațiilor mai tinere de comparatiști de origine română, printre care mă număr și eu, și care, după 1989 au studiat la Universitatea Indiana din Bloomington cu Matei Calinescu, la Universitatea Georgia din Athens cu Mihai Spariosu, la Virginia Commonwealth University cu Marcel Cornis-Pope sau la Universitatea Catolică a Americii cu Virgil Nemoianu.             

 Dincolo de aceste repere, anvergura acestor teoreticieni ai culturii, atât în spațiul românesc cât și în cel american, e semnificativă nu doar datorită analizelor lor consacrate intersecționlității celor două, ci și fiindcă parte din interacțiile culturale transatlantice recente au fost create chiar de acești scriitori. Pe de altă parte, receptivitatea culturii române la "întoarcerea" lor dovedește o dorință recuperatoare care a întâlnit la jumătatea drumului intenția acestor autori de a se reconecta la spațiul originar de formație intelectuală. 

Astfel, din 1994 Matei Calinescu a publicat direct în română o serie de cărți memorialistice, Aminitiri în Dialog, (1994, 1998, 2005), urmat de o serie de jurnale Un fel de jurnal 1973-1981 în 2005, Spre Romania. Jurnal inedit 2000-2002 și Un altfel de jurnal; Iesirea din timp, (ambele publicate postum, în 2016) și un volum memorial dedicat fiului său, dispărut tragic la o vârstă foarte tânără, Enigma lui Matthew (2003). Tot postum, ca parte din seria de autor care apare la Editura Humanitas, au fost (re)publicate Viața si opiniile lui Zacharias Lichter (2016) și primul volum din corespondența cu Ion Vianu în 2019. Între 1994-2009, Matei Calinescu mai publică în română studii independente sau de comparatistică despre generația 1927 (Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Eugène Ionesco, E.M. Cioran), un volum și mai multe studii despre relația dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu în 2002, un studiu despre Mateiu Caragiale (2003-2006), precum și prefețe, introduceri, texte ocazionale despre Adrian Marino, Norman Manea și Mircea Ivănescu. 

Acest flux constant de publicații excepționale pe teme și despre personalități interzise înainte de căderea comunismului sau greu accesibile ca informație în primele decade după căderea comunismului, precum cele publicate de Matei Calinescu despre Eliade, Ionesco bazate pe contactul direct cu aceștia și pe accesul la fondul de manuscrise din Statele Unite, Franța sau România, au contribuit la consolidarea unei imagini consistente și trans-culturale a compartistului româno-american. Mai interesant e faptul că scriind simultan/publicând în traducere pentru spațiile românesc și american, Matei Calinescu apropie aceste două lumi, până la contingență, dovedind nu doar transferul de teme inevitabil dintre ele ci și o comuniune de interese care îndreptățea abordări teoretice similare.     

O evoluție analoagă, cu o puternică prezență în cultura română post-1989, începând cu publicarea, tot în 1994, a unui volum autobiografic (Arhipelag interior) a înregistrat opera lui Virgil Nemoianu, asistent universitar ca și Matei Calinescu la Universitatea București (la Facultatea de engleză, însă) până la exilul în Statele Unite, început, ca și în cazul lui Matei Calinescu, tot după o bursă Fulbright dar și după un doctorat la University of California, Davis, în 1971. Volumului autobiografic îi urmează Surâsul abundenței: Cunoaștere lirică și modele ideologice la Stefan Augustin Doinaș și introducerea la volumul de corespondență literară a lui I.D. Sârbu, Traversarea cortinei, ambele apărute în 1994, Jocurile divinității, în 1997, România și liberalismele ei în 2000 și Tradiție și libertate în 2001.  

Poate nu suficient de cunoscut în România, deși cu contribuții importante pentru vizibilitatea zonei Central-Est Europene în comparatistica americană este Marcel Cornis-Pope, auto-exilat în 1983, când a renunțat la poziția de la Universitatea din Timișoara, unde profesa ca americanist. Traducător prolific de romane moderne și postmoderne americane contemporane de la Kurt Vonnegut, la Thomas Wolfe, Dylan Thomas, precum și al celebrului, Zbor deasupra unui cuib de cuci (1983) al lui Ken Kessey, Marcel Cornis-Pope a fost interesat de la început de postmodernism și critica poststructuralistă deși în România publicase o carte despre romanul epopeic-simbolic american, Anatomia Balenei Able în 1982. Deși întoarcerea lui in cultura română s-a petrecut, de facto în 1996 cu colecția de eseuri The Unfinished Battles: Romanian Postmodernism Before and After 1989, publicată în engleză la Polirom, contribuția cea mai de seamă a lui Marcel Cornis-Pope este integrarea literaturii române în comparatistica americană ca parte din familia culturilor Central și Est-Europene, prin editarea masivei Istorii a culturilor Europei Centrale și de Est, în patru volume.   

Aceste repere pentru fiecare din cei trei autori sunt, desigur doar punctări incipiente ale contribuțiilor lor la cele două culturi în care au evoluat și mai ales la contribuțiile lor la ambele, în diferite feluri—fiindcă, cea mai importantă caracteristică a operei lor de ambele părți ale Atlanticului este exact consolidarea unui dialog trans-cultural de care să poată beneficia noile generații de comparatiști din ambele spații. În acest sens, Mihai Spariosu, pornit spre Statele Unite tot în anii 1970 pentru studii de masterat și doctorat, are, probabil cea mai ex-centrică evolutie dintre cei patru comparatiști pe care-i prezint aici—deși cărțile sale (nu toate traduse în România) pledează poate pentru cel mai extins model de comunicare globală între culturi. Semnificativ e și faptul că, deși Spariosu n-a publicat în românește imediat după 1990, între 2011-2014 a fost profesor invitat la Universitatea Babeș-Bolyai cu o bursă a Romanian Scientific Research Council pentru dezvoltarea unui  proiect educational despre alternativele la un posibil conflict civilizațional în epoca globalizării Titlul acestui proiect, "Clash of Civilizations or Peaceful Development?" sugerează prin chiar întrebarea retorică ideea unei opțiuni. Între 2016-17, Spariosu a fost cercetător Fulbright la aceeași universitate, dezvoltând un proiect pe tema contactului intercultural în Europa Centrală și de Est de după 1989. Interesantă, deoarece contrară modului tipic de publicare a textelor lui Spariosu, este și apariția în 2010 la Editura Humanitas a romanului său, A șaptea scrisoare: O enigma filosofică la Academia lui Platon (2010), înaintea publicării textului original scris în engleză, în Statele Unite. În acest roman filozofic, Spariosu discută modelul platonician al omului de stat și, implicit revizitează teme care l-au preocupat în cărțile anterioare în care a propus modele noi pentru o educație globală și a oferit alternative la modelul agonic, centrat pe imitație, conflict și competiție care a dominat vreme de secole cultura vestică.

Deși prin comparație cu Calinescu și Nemoianu, care au publicat volume autobiografice în 1994, Spariosu poate părea cititorilor români mai puțin interesat de tema exilului, eseul său "Exil, joc și autobiografie intelectuală" [Exile, Play, and Intellectual Autobiography] dovedește o preocupare nu doar existențială dar și filozofico-culturală pentru tema exilului. Apărut tot în 1994 în Building a Profession. Autobiographical Perspectives on the Beginnings of Comparative Literature in the United States, colecția pe care a coordonat-o cu Lionel Gossman și care reunește eseuri sintetizând evoluția literaturii comparate în Statele Unite de la generația lui Harry Levin până la multiculturalismul și globalismul anilor ‘90, eseul lui Spariosu plasează exilul în orizontul utopiei, eliberându-l astfel de asociațiile tradiționale cu nostalgia. Această abordare e unică între acelea ale comparatiștilor români pe care îi discut aici și anunță perspectiva globalistă pe care Spariosu o va explora în cartea sa din 2015 despre Modernism și Exil. În sprijinul acestei poziții teoretice, Spariosu scrie încă din 1994: 

Fără să minimizez impactul cultural și emoțional al exilului asupra celor care-l trăiesc, nu putem ignora că libertatea, mobilitatea și multiplele perspective inter-culturale care urmează unei rupturi existențiale radicale precum exilul, dar nu numai acesteia, pot contribui în cele din urmă la distrugerea barierelor tradiționale, naționale și etnice și pot duce la crearea comunităților planetare care, deocamdată se găsesc [prefigurate—n.m.] doar în povestirile științifico-fantastice. (214)

 Spariosu numește acest fel de exil atopie, "o experiență a vidului și abisului existențial" fără conotații negative, "produsul unei mentalități non-violente, ludice, situate dincolo de ideologie și politică." Acest tip de exil poate deveni "un pas către o oază de neutralitate, […] care ar permite renunțarea la mentalitatea dominanta a puterii și ar putea conduce spre mult necesara trans-valuare etică lumii noastre, bântuită de crize" (214). Mai mult, spune Spariosu, când discursul literar se autodefinește drept o formă de exil atopic, în țara nimănui, el poate deveni un discurs ludic, bazat pe colaborare între jucători, care să avanseze un mod de gândire ne-agonistic, eliberat de dialectica adevărului și a ficțiunii—un teren de joc pe care se pot imagina și pune în scenă valori alternative (214) de felul acelora pe care comunitățile umane de peste tot și le-au dorit întotdeauna 

Astfel de idei ocupă un loc central în sistemul filozofico-estetic al lui Mihai Spariosu așa cum a evoluat el în decursul celor cinci decade de când autorul a pornit proiectul analizei genealogice al rolului jucat de conceptul de joc/ludic în gândirea occidentală. Așa cum notează însuși Spariosu, proiectul s-a concentrat în special pe investigarea ‚agon-ului/competiției (ideologice) între estetică și etică, între poezie și filozofie, așa cum au fost ele concepute încă din Republica lui Platon de către Socrate" (xii). Acest proiect amplu de genealogie a culturii este regăsit și în cărțile anterioare ale lui Mihai Spariosu, între care menționez Literature, Mimesis and Play (1982), Dionysus Reborn (1989) and God of Many Names (1991). Prin toate aceste studii filozofico-culturale, spune Spariosu în eseul din 1994, "Am încercat să ofer răspunsuri la întrebări precum: care sunt relațiile definitorii între artă, etică și politică în societățile occidentale antice și moderne? Care e natura interacției între cunoașterea estetică și cea filozofică și științifică în discursul occidental? Care e rolul literaturii într-o societate dominată de mentalitatea puterii?"(xii) Volumul Ramura de măslin sălbatic (The Wreath of Wild Olive) apărut în 1997 reprezintă o continuare și poate climax-ul acestui proiect datorită faptului că oferă o alternativă la mentalitatea puterii, care a reprezentat, spune Spariosu, inspirat din Budism și filozofi precum Emanuel Levinas, Schopenhauer, sau teoreticieni precum Matthew Arnold, John Ruskin și Mihail Bhatin, cauza fundamentală a conflictelor lumii noastre.  

Pe de altă parte, când opere estetice/literare pun în scenă lumi imaginare sau reale, modul ficțional/as if/ca și-când/ pe care-l propune autorul româno-american "poate contribui la o mai bună înțelegere a opțiunilor existențiale la îndemâna cetății/polis-ului" (Wreath 215) și poate juca un rol însemnat în propunerea de modele de schimbare/reformă socială. În încercarea de a aduce în prim plan texte literare care folosesc ceea ce el identifică drept o abordare irenic-ludică și astfel reușesc să evite nostalgiile și dicotomiile gândirii vestice și est-europene, Spariosu analizează romane ale lui Dostoevski, Andre Gide, și Conrad Aiken care, descriind crime/violența într-o paradigmă ludică, liminală (murder/violence as play) provoacă cititorul să considere felul în care multe din discursurile religioase, etnice, sociale ale societăților moderne promovează modele de disensiune. Alternativele le găsește autorul în analize ale felului în care, de exemplu, Rebreanu rezolvă conflictul inter-etnic în Pădurea Spânzuraților, sau Maitreyi Devi răspunde în romanul ei, It Does Not Die perspectivei orientalizante a lui Mircea Eliade din Maitreyi.    

În toate aceste cazuri, Spariosu își invită cititorii să considere aceste romane drept exemple de ficțiune care "avansează dincolo de dialectica identității și diferenței propusă atât de gândirea raționalistă cât și de cea post-structuralistă și care propun în schimb o conștiință irenică (de la conceptul grecesc de irene-pace) a unității și cunoașterii mistice a tuturor ființelor, după model Schopenhauerian sau după modelul "percepției nondiferențiate" (nondifferential perception) propus de filozoful chinez, Huang Po (Wreath xiv).

Chiar dacă astfel de idei pot suna utopice astăzi (și poate au sunat astfel dintotdeauna), ele situează efortul epistemologic reformator al lui Spariosu alături de cele ale altor comparatiști americani (dar nu numai) care la mijlocul anilor 90 avansau manifeste pentru o paradigmă globalistă, posibil planetară a științelor umaniste, în sensul dat de Spivak și Moraru. Un astfel de model urmărea să evite gândirea dicotomică specifică Războiului Rece și alte paradigme de interpretare care opuneau "Vestul" restului lumii.      

Spariosu explorează astfel de canale și mijloace de comunicare în studiile lui ulterioare, încă netraduse în românește. Între acestea Inteligență globală și dezvoltare umană (Global Intelligence and Human Development, 2005), Reconsiderând felul în care cunoaștem (Remapping Knowledge, 2006) și mai recent, Modernism și exil. Liminalitatea și imaginația utopică (Modernism and Exile. Liminality and the Utopian Imagination, 2015). În toate aceste texte, Spariosu examinează noi paradigme de dialog cultural bazate pe o mentalitate irenică, de colaborare, evocată și de opțiunea decolonială a lui Walter Mignolo: "Eutopia globală este, astfel pentru Spariosu un mod de a "ajunge dincolo de dinamica agonistă a utopiei, distopiei și apocalipsei în gândirea și acțiunea socială" (184). Valorile irenice pe care s-ar baza un astfel de demers țin de înțelepciunea antică după care "în operele lor, filozofii, scriitorii, artiștii trebuie să-și asume statutul liminal al străinului și al apatridului (al celor fără de țară/stateless)" care totuși caută să se simtă acasă oriunde pe Pământ. (184) Avansând o astfel de ontologie, Spariosu propune o ruptură radicală de ideologiile tradițional-dominante și pune bazele unui model globalist de cooperare. Acest model nu e nici global, nici globalizant, în sensul discutat de Spivak, al globalizării în jurul unui centru economic—a.k.a. Statele Unite, ci o paradigmă multicentrică. 

Ca să revin la tema comparativă a studiului meu, acest model evocă câteva afinități structurale în profilul celor patru comparatiști: perspectiva lor umanistă asupra civilizației, care îndeamnă la criticarea tradiției și încurajează canoane alternative, explorarea zonelor  marginocentrice cultural, a micro-culturilor periferice care ar putea oferi soluții multelor crize și conflicte etnice, religioase, rasiale, sau politice care afectează Vestul dar și lumea, în general. La nivel tematic, moderația pe care Virgil Nemoianu o asociază modernității timpurii și/sau Romantismului târziu e o recitire si o revalorizare pozitivă a unei direcții considerate periferică și oarecum decadentă de către teoreticienii Romantismului canonic. Ea anunță valorificarea pozitivă ulterioară a imperfecțiunii de către Nemoianu, în spiritul relecturii și rescrierii. Aceste metodologii critice le explorează îndeaproape în studii consistente Matei Calinescu și Marcel Cornis-Pope si, implicit și Mihai Spariosu când respinge parametrii paradigmei occidentale de interpretare căutând sisteme alternative de lectură în critica liminală, irenică. 

Pe de altă parte, se poate spune că Romantismul Biedermier este el însuși o fază incipientă a modernității, premergătoare Modernismului, Avangardei, Decadenței, Kitsch-ului, și Postmodernismului, descrise de Matei Calinescu în cele Cinci Fețe ale Modernității—și toate aceste momente sunt manifestări ale discursului cultural occidental pe care-l radiografiază Spariosu în studiile sale. Ca o observație generală, aș nota că dintre cei patru teoreticieni, Spariosu se angajează în cel mai critic demers la adresa paradigmei occidentale, deși și el găsește în ea suficiente opere literare care oferă idei pentru o nouă paradigmă planetară.   

 Pe de altă parte, deși morfologia culturală folosită de Nemoianu diferă de istoria ideilor dezvoltată de Matei Calinescu și de genealogia conceptuală a studiilor lui Spariosu, toate aceste demersuri se întâlnesc în proiectul de a oferi sinteze ale funcțiilor literaturii, lecturii și/sau criticii de-a lungul istoriei și, în cele din urmă, alternative la modelele de interpretare dominante în critica momentului, așa cum indică și Marcel Cornis-Pope în Narrative Innovation and Cultural Rewriting in the Cold War Era and After (2001), unde își propune să depășească dicotomiile conceptuale ale Războiului Rece. Tematic, Calinescu si Cornis-Pope scriu despre relectură și despre rescrierea critică, dupa cum ambii explorează postmodernismul și discută dimesiunea ludică în literatură ca și în lectură. In acest demers, Relectura (1993) lui Matei Calinescu și Hermeneutic Rereading and Critical Rewriting (1992) a lui Cornis-Pope întâlnesc Mimesis in Contemporary Theory. The Literary and Philosophical Debate (1984) a lui Mihai Spariosu, după cum Dionysus Reborn: Play and the Aesthetic Dimension in Modern Philosophical and Scientific Discourse (1989) dialoghează tematic cu O Teorie a Secundarului: Literatură, Progres și Reacțiune (1989) a lui Virgil Nemoianu, care aduce în prim plan interacțiunile dintre discursul literar/estetic și discursurile "progresiste" ale filozofiei și științei. 

Cercetători și tereticieni ai modernității literare și culturale, Calinescu și Nemoianu întâlnesc în Statele Unite postmodernismul, despre care primul scrie explicit și-l integrează într-unul din studiile sale importante (dar și în volumul colectiv, Exploring Postmodernism, co-editat cu Douwe Fokkema în 1988), în vreme ce Nemoianu discută presiunile literaturii populare în The Hospitable Canon: essays on literary play, scholarly choice, and popular pressures, co-editat cu Robert Royal în 1991. Marcel Cornis-Pope consacră postmodernismului american un întreg volum de studii în 2001, Narrative Innovation Innovation and Cultural Rewriting in the Cold War Era and After, în care îi discută pe Thomas Pynchon, Ronald Sukenick, Raymond Federman, Robert Coover și scriitoare feministe post-moderne precum Margaret Atwood, Toni Morisson, Doris Lessing și Alice Walker.  

În genealogiile pe care le consacră dimensiunii estetice a discursurilor umaniste occidentale, Dionysus Reborn: Play and the Aesthetic Dimension in Modern Philosophical and Scientific Discourse (1989) și God of Many Names: Play, Poetry, and Power in Hellenic thought from Homer to Aristotle (1991) Spariosu considera capacitatea dialogică, unică a discursului literar și îl recomandă ca pe idiom modelator privilegiat din antichitate până în contemporaneitate. La rândul său și pornind de la alte fundamente filozofico-religioase și literare, în Teoria Secundarului (1989) Nemoianu analizează virtuțile negociatoare ale discursului literar din perspectiva medierii pe care acesta a intermediat-o de-a lungul timpului între ideologiile progresiste și cele tradiționaliste. Fiind de obicei ignorat sau discreditat ca "non-reprezentativ, local, particular", discursul literar pe care Nemoianu îl asociază unui principiu al secundarului și-l numește ca atare, interferează cu discursurile principale ale politicii, istoriei, și chiar cu cel al științei (și al religiei, aș adaugă eu) și în acest proces "își generează propriul echipament cognitiv care susține/fundamentează dar și subminează și astfel, uneori îmblânzește discursul principal/dominant" (Teoria Secundarului, 186). 

Pornind de la această premisă, studiul lui Nemoianu decelează strategii ale discursului literar/secundar în știință, istorie și filozofie. Exemplele în care intervenția subiectivității, a arbitrariului, dar și a design-ului natural apar în știință sunt teoriile lui Max Plank, Einstein și Heisenberg—iar în filozofie cele ale unor Michael Foucault și Paul Feyerabend, după cum în filozofia istoriei ele apar la Oswald Spengler și Hayden White. Dată fiind această prezență cvasi-generalizată a elementelor și strategiilor sale de organizare, Nemoianu susține că studiul literaturii/secundarului și al modalităților sale retorice e necesar înțelegerii modului însuși de structurare a tot ceea ce considerăm principal, fiindcă acest discurs secundar e întrețesut în retorica principalului.    

Ideea aceasta e reluată și amplificată în studiul Imperfecțiune și înfrângere:rolul imaginației estetice în societatea umană (Imperfection and Defeat: the Role of Aesthetic Imagination in Human Society, 2006) în care cercetătorul poziționează literatura ca pe un "depozit" al discursurilor uitate, respinse ale trecutului, dar nu mai puțin interesante în bogăția lor care evocă moduri de existență abandonate în cursul evoluției sociale, epistemologice progresiste. Astfel, literatura servește un rol indispensabil, acela de a "oferi informații despre abundența epocilor trecute, recuperând gratuitatea discursurilor și valorilor uitate sau repudiate în numele progresului. În spațiul literar acestea sunt plasate pe același plan cu valorile considerate utile și de succes," observă Nemoianu într-un text care surprinde dialectica între literatură, istorie și religie și include, ca și alte studii ale autorului, referințe din istoria Europei Centrale și de Est.   

Tot în 2006 și tot despre funcția discursului literar este Triumful imperfecțiunii (The Triumph of Imperfection) care dezvoltă o altă temă dragă lui Nemoianu: influența moderatoare (în spiritul moderației) a discursului literar mai ales în perioada romantismului târziu, pe care Nemoianu l-a studiat îndeaproape în cartea sa despre Biedermeier, Îmblânzirea romantismului (The Taming of Romanticism, 1984). În cartea din 2006, Nemoianu revizitează tema influenței scriitorilor și criticilor literari din perioada 1815-1848 pentru a concluziona că aceștia și-au folosit discursurile specifice pentru a integra în mod non-conflictual idealurile potențial insurgente ale modernității în mersul vieții de zi cu zi. În demonstrarea tezei sale Nemoianu folosește și exemple de scriitori și critici literari aparținând Europei Centrale alături de cei aparținând tradiției occidentale, reușind integrarea acestora într-un veritabil dialog intercultural, așa cum o făcuse și în studiile sale anterioare. Această temă a potențialului moderator al Europei Centrale e, de altfel, recognoscibilă și în cele mai recente studii publicate sau editate de Mihai Spariosu, mai ales în perioada petrecuta la Cluj, la Universitatea Babeș-Bolyai. Marcel Cornis-Pope despre care voi vorbi în încheiere abordează și el problematica celei de-a treia Europe, Europa Centrală, în câteva proiecte de mare anvergură care-și propun să repună această zona pe harta culturilor lumii de pe o poziție de egalitate și centralitate, nu de marginalitate. 

Ideea studiului comparatist trans-cultural în funcție de noduri culturale marginocentrice ocupă un loc central în cele patru volume ale Istoriei culturilor literare ale Europei Centrale și de Est: secolele XIX și XX (History of the Literary Cultures of East-Central Europe. Junctures and Disjunctures in the 19th and 20th centuries) pe care Marcel Cornis-Pope a co-editat-o cu John Neubauer’s între 2004-2010. După cum observă în "Introducerea generală" din primul volum al Istoriei, proiectul a fost un efort de a scrie și edita o istorie literară regională, scrisă în colaborare cu cercetători din întreg spațiul Central și Est European, capabilă astfel să oprească perpetuarea conceptelor "naționaliste sau etnocentrice" care au promovat separatismul etnic de tipul aceluia care a dus la conflictul din Kosovo și Bosnia. În schimb, intenția Istoriei era să avanseze un mod dialogic, necontencios de cartografiere și relaționare a diverselor spații culturale din zona central și est-europeană. În spiritul concluziilor avansate în studiile lor discutate mai sus, de către Nemoianu și Spariosu, Cornis-Pope și John Neubauer aduc în prim plan și folosesc modele colaborative de comparatism cultural, și în particular de istoriografie literară care promovează stiluri nonconflictuale de interacțiune interculturală. Premiza Istoriei e că separatismul etnic din anii 1990 "a fost rezultatul direct la presiunea ideologiilor de globalizare promovate de țările dezvoltate din Vest" (22). Însăși tensiunea post-1989 între interdependența globală, pe de-o parte și etnocentrism, pe de alta; între centrele aparținând țărilor dezvoltate (First World) și periferiile ținând de țările în curs de dezvoltare (Third World) sunt indicatori ai crizei conceptuale care marchează felul în care ne raportăm unii la alții. De aceea volumul întâi al Istoriei propuse de Marcel Cornis-Pope și John Neubauer este organizat în jurul unor noduri temporale și spațiale, care subliniază hibriditatea și schimbul cultural acolo unde istoriile literare naționale insistau pe creșterea organică și convergență. Scopul acestui demers regional, inter-etnic este unul geo-strategic: de a propune Europa Centrală și de Est ca pe un spațiu de mediere între Occident și versiunea orientalizată a Europei de Est. Editorii observă că în contextual geopolitic actual, marcat de noi conflicte interculturale care își au originea în tratamentul Europei Centrale și de Est drept pe un spațiu marginal, periferic, contribuția colaboratorilor Istoriei este să aducă în prim plan acele zone de convergență interculturală eclipsate de agendele naționaliste, confruntaționale ("Introducere" 35).    

 Accentul acestui fel de demers constă în evidențierea formelor culturale hibride, intersecționale, care, deși mereu prezente în societăți au fost ignorate de istoriile literare tradiționale, interesate să sprijine marile proiecte de fondare a identităților naționale, insistând pe omogenitatea etnică. În cele patru volume ale sale, Istoria Culturilor Literare din Europa Centrală și de Est (2004-2010) discută literaturile zonei din cinci puncte de vedere complementare: literatura nodurilor/orașelor/zonele interculturale; direcții culturale și genuri literare comune ariei central și est-europene; instituții literare ale zonei și literatura scrisă ca răspuns la mișcări și evenimente politice comune. Acest mod de cartografiere repetată a zonei duce, pe parcursul celor patru volume nu doar la realizarea unei noi hărți culturale a Europei Centrale și de Est, ci și a unei noi epistemologii nodale, definită de "un etos multidirecțional, multicultural și pluralist" (Moraru & Terian 5). 

Acest etos pluralist este modul în care cei patru comparatiști prezentați aici aleg să se reîntoarcă în România dar și să prezinte România pe hărțile culturale ale lumii. Volumul Literatura română ca literatură a lumii (Romanian Literature as World Literature), co-editat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian, este cea mai recentă inițiativă în acest sens și o probă că școala de critică româno-americană de care vorbeam, a trecut Atlanticul și a (re)întâlnit în România spirite afine. Al doilea mod de reconectare cu cultura de origine a acestor comparatiști fost prin producția proprie de obiecte estetice pentru spațiul românesc. Aș încadra aici autobiografiile lui Calinescu și Nemoianu, cărți fundamentale în evocarea atmosferei lumii literare românești a anilor ’50 -‘70, scrise cu indiscutabil talent scriitoricesc și care implicit corectează/completează percepțiile incomplete ale acestor decenii, de multe ori datorate lipsei de informație necenzurată și ne-auto-cenzurată din spațiul autohton. 

Arhipelagul interior semnat de Virgil Nemoianu și cele trei ediții ale Amintirilor in dialog ale lui Matei Calinescu și Ion Vianu, alături de Jurnalele lui Matei Calinescu (2005, 2016) și de schimbul epistolar cu Ion Vianu, antologat în volumul întâi din Scrisori din exil. Corespondența inedită (2019) , descriu în detaliu atât lumea intelectuală și atmosfera de familie de dinainte de ocupația sovietică cât și era comunistă marcată de sindromul gândirii captive, care i-au condus pe mulți, inclusiv pe autorii în cauză la negocieri și colaborări "strategice" cu reprezentanții regimului din instituțiile culturale ale anilor ‘50-‘70. Așa cum observă Matei Calinescu într-un capitol memorabil din Amintiri în Dialog, în care discută efectele cenzurii și autocenzurii, această co-abitare a dus în timp la fenomene monstruoase, precum post-cenzura, pe care el însuși și-a aplicat-o după publicarea fără mari probleme a romanului Viața și opiniile lui Zacharias Lichter  (1969) când a început să se îndoiască de valoarea (estetică) acestui unui text numai fiindcă n-a avut probleme cu cenzura. Faptul că în aceste autobiografiile, jurnalele și în corespondența publicată Calinescu și Nemoianu admit deschis că ei înșiși s-au confruntat cu presiuni din partea autorităților culturale ale vremii, care au rezultat uneori în momente de slăbiciune morală, când strategiile "mefistofelice" ale discursului dublu n-au mai funcționat, adaugă credibilitate memoriilor lor și contribuie la elaborarea unei simptomatologii a traumei colective pe care dictatura comunistă a avut-o asupra spiritului românesc.

Această privire în oglindă e prefața întoarcerii în cultura română a lui Matei Calinescu și a lui Virgil Nemoianu, așa cum, studiile inter-culturale care repoziționează spațiul românesc în dialogul inter-cultural planetar este cea adoptată de Mihai Spariosu și Marcel Cornis-Pope. Studiile lui Matei Calinescu despre Eliade, Cioran, Eugene Ionesco, Ion Petru Culianu apărute atât în publicații românești cât și americane și franțuzești sunt alte exemple ale direcțiilor de evoluție ale acestei necesare conversații trans-naționale, după cum considerațiile despre liberalismul românesc ale lui Virgil Nemoianu și studiile despre Cercul literar de la Sibiu au deschis necesare căi de dialog estetico-politic, transatlantic.