Chiar aveam nevoie să știu cum își ascundeau pirații comorile, dar n-am aflat mare lucru, de fapt n-am aflat nimic. Citeam cu Dan, Vittorio și Tudor cam tot ce se putea despre pirați, dacă stau bine să-mi amintesc de unde ne venise nebunia asta, nu era nici de la vreun film, nici de la vreo carte veche descoperită de Dan, el era cu cărțile vechi. În curtea lui locuia un scriitor bătrân a cărui poză am văzut-o în manualele pentru clasele mai mari, era mândru că-i era vecin și stătea de vorbă cu el, pe noi nici nu ne băga în seamă, și pe deasupra îi mai dădea și cărți vechi. Oamenii pe care îi știam noi nu erau atât de faimoși să intre în cărțile de școală. Dar cărți vechi mai găseam, mătușa mea, sora mai mare a tatii, care ședea pe aceeași stradă cu noi, avusese un munte de cărți pe care le-a dat în dreapta și-n stânga când auzise că nu e bine să ții în casă tot ce publicaseră burghezii ăia dinainte, și că unii au ajuns la pârnaie pentru-un fleac ca ăsta, nimic nu înțelegeam, dar ea mi-a spus că-n casa ei intră multă lume, unii nu vin decât să vadă ce-a strâns nașul meu, soțul ei, de pe unde a umblat să descopere gazul natural, și altă treabă n-au decât să bată toba cui trebuie și cui nu trebuie și te trezești că năvălesc peste tine într-o noapte ăia-n haine de piele care n-au somn, să întrebe de ce atâtea cărți nemțești, ce-o fi scriind în ele, și până să le spui, te saltă, ei, tanti nașa, cum o să te salte, protestam eu, le dai un pumn între ochi, cum m-a învățat unchiul pe mine, de se duc cât colo, bine, o să țin minte să fac așa, dar până atunci am dat toate cărțile, pe toate, pe toate, am insistat eu, mai sunt câteva, le-am îndesat într-o ladă mare în cămară, la ce-ți trebuie, așa, vreau să citesc, uită-te acolo, am păstrat numai cărți în românește, dar cred că mai sunt și gramaticile de latină, astea chiar or să-ți placă.

Cu astea l-am dat gata pe Dan, învățam pe de rost poveștile scurte de acolo, ce-a făcut nu știu ce împărat roman, ce-a făcut nu știu ce general, cum s-a lățit imperiul, de unde venea constructorul podului peste Dunăre, cum era obiceiul nu știu cărui popor cucerit sau nu și alte alea, făceam în așa fel să le pot spune la vreo lecție în clasă, mergea sau nu mergea, sau în vreo discuție, să mă dau mare, era ca un fel de întrecere între noi, care știe mai multe, de oriunde. În lădoiul ăla am găsit și niște cărți din care nu-nțelegeam nimic, le duceam cu ghiozdanul câte trei, câte patru, erau grele, la anticariatul din centru și le schimbam pe cărți de aventuri, bătrânelul care-mi primea cărțile mi-a băgat pe gât Ceapaev, dar nu mi s-a părut grozavă, Ceapaev ăla se avânta năvalnic în fruntea cavaleriei sale și se trezea în mijlocul trupelor adverse, fără să-l fi urmat careva, mie mi se părea că n-avea strategie deloc și nici mitraliora lui, de care ar fi trebuit să mă-ndrăgostesc, nu-mi plăcea de fel, am preferat cărțile lui Fenimore Cooper și altele cu indieni, până am descoperit cărțile cu pirați, atât ne-a fost și mie, și găștii. Mai că uitasem fasciculele cu Submarinul Dox, pe care le-a devorat pe ascuns toată clasa, le găsisem tot în lădoiul mătușii, submarinul era plin de aventuri trasnet prin toată lumea, stafii, vânători de capete, monștri, dar parcă ceva nu se lega, pe când istoriile cu pirați erau chiar reale, cutare străbătuse mările, găsise comori și pe urmă fusese făcut nobil de regina Angliei, existau documente, asta chiar le-ntrecea pe toate, nici nu mai țineam cont că spintecase mulțimi de oameni nevinovați la viața lui ori vânduse negri la greu. Ne-am făcut niște hărți desenate cu mai multe culori, dădusem nume numai de noi înțelese străzilor pe care locuiam, casele noastre erau însemnate cu litere născocite, sau din alfabetul grecesc, te cruceai nu alta, dacă ar fi aflat oamenii mari ne-ar fi snopit în bătaie, de teamă c-or să-i trimită pe ei la pârnaie pentru așa-zise comploturi împotriva statului, dar parcă nu ne era de ajuns, trebuia să avem și o comoară pe care s-o îngropăm undeva, am deliberat îndelung unde-ar fi cel mai bine și am ales un câmp de la marginea orașului, unde puteam ajunge ușor toți, în apropierea unui pâlc de salcâmi, nu departe de o linie ferată, Elvis cel cu șapte frați, care stătea nu departe, ne dăduse asigurări că nimeni nu sapă acolo, nici nu bagă plugul, nici n-au de gând să construiască, așa c-o să rămână ascunsă comoara noastră o sută de ani. Am fost siguri de asta. 

Am căutat o cutie veche pe-acasă, ceva care să se potrivească scopului, să arate vechime, n-am găsit niciunul nimic, sau nici n-or fi căutat, sau i-or fi repezit părinții să-și vadă de treabă, să nu mai intre în cine știe ce dandana, tot mătușa de pe strada mea a fost salvarea, am găsit în cămara ei un maldăr de cutii de cafea sau de ceai de dinainte de război, pătrățoase sau dreptunghiulare, cu urme de rugină, excelente mi se păreau, mai ales scrisul în limbi străine și-n mai multe culori, aveam de ales, am vârât vreo trei cutii în sân, să nu mă vadă mătușa, noroc că nu erau prea mari, și-am șters-o acasă, așteptând să mă văd cu gașca. N-a strâmbat niciunul din nas, au fost păreri diferite ce cutie să alegem și până la urmă am ales una cu negru și galben care avea pe două laturi desenată o chinezoaică zâmbind, iar pe alte două, ramuri de cireș lângă o pagodă, nu se putea alegere care să sugereze mai bine drumul pe mări al unor corăbii cu pirați. Ce să ascundem în ea a prilejuit o altă dispută, până la urmă am pus fiecare prețul unui bilet de cinematograf, eram cinci inși, se strânsese o avere, am apăsat capacul, fiecare a luat la rând cutia, s-o încerce dacă e bine închisă, dacă nu se desface ușor, dacă se aude ceva când o scuturi, aiureli, pe urmă am pus-o în ghiozdan și-am plecat spre câmpul indicat de Elvis cel cu șapte frați, am săpat ceremonios cu briceagul o groapă adâncă, și atunci Vittorio și-a dat seama că lipsește ceva, un indiciu asupra comorii.

(frag. din romanul În absența tatălui)