Lia

Timpul meu se comprimă nimicitor. Nu fac nimic valoros, nici la serviciu, nici în boxă, nici în afara ei. Deși am ore în zi, nimeni nu m-a învățat cum să le consum cu spor, școala nu m-a ajutat să detectez sau să rezolv problemele astea sau cum să port o discuție care contează.

Cu cât am mai mult timp liber, cu atât devin mai leneșă, mai permisivă. În loc să-mi pun combinezonul și să vizitez orașul, prefer să stau îngenuncheată într-un colț al atelierului, departe de fire și de agende, pentru că nu sunt în stare să pictez mare lucru oricum, doar o uscătură, un fruct chircit, intubat, galben lemon, într-o mare de flori cu măști la receptacule, ce-i asta. Surprinsă de lumea-n care mă învârt, îmi merit neliniștea, aceeași frământare pe care știu că o simte și

o mlădiță căreia nu-i reușește înălțarea la cer.

Espera

Credeam într-un start bun, un început pur,

pe afiș erau: Víctor Agata, Pascual Inés și

Amelia Hernán, fiecare cu picturile și

cu poeziile lor de companie,

some of them gave me the stink eye, alții

nici nu s-au uitat la mine.

Senzația că eram translucidă, multiplicată

de efectul spectatorului,

începeam să-nțeleg

ce simt oamenii atunci când sunt stânjeniți,

ce simte Lia când iese din casă,

eram mai puțin de-o umbră, poate o alveolă.

Lia

Seri păguboase, bahice, în care gura mea tăcută o însoțea pe cea dezlânată a prietenei mele. Ambiția mea și seceta de argumentare pluteau deasupra Orașului Mic. Se ondulau și-mi făceau semne, amintindu-mi să plec cât mai iute din locul ăla.

Pictez un portret de femeie fără gură care-și dorește măcar o îmbrățișare alb titan. O atingere cu un necunoscut, cu un om căsătorit maybe sau cu unul dintre cei mai buni prieteni. Să deschidă cu limbile lor portaluri incerte și șubrede către orașe alternative. Să li se facă creierii praf, să rotunjească statistica abandonului. Un sărut atât de profund încât să nu mai fie niciodată la fel. Un mindfuck, o sincopă în funcția prieteniei sau ceva mai mult? O escapadă sexuală în noaptea altei lumi, cu posibilități infinite de a fi. Golul pe care îl formează hainele în mașina de spălat, centrifuga ca fluid care trece prin corp și separă funcțiile de bază de fondul de ten. Un bug care continuă să apară în ciuda diferiților parametri de testare, ca o senzație nostalgică, ca un film pe care îl vizionezi în aceeași perioadă a fiecărui an, dar actuala realitate nu permite retrăiri. Nu vărs lacrimi pentru prietena mea, doar trecutul nostru mă neliniștește. Nu mă mai întorc,

în locul în care, odinioară, nimic nu era posibil.

Espera

Nu ar trebui să-mi fac afiș electoral, publicitate

în complicitate, selfie pe rețele de socializare.

Înțeleg, sunt vremurile-n care dacă nu faci

marketing sau dacă nu ești îngâmfat o să fii dat la o parte,

rămâi în penumbra obrăzniciei și a pieptului umflat,

îți pierzi culoarea, te-mprăștii-n beznă,

devii uitat, dacă vreodată ai avut norocul

să fii altfel decât invizibil.

Ar trebui să rămân o bătrână înțeleaptă,

un umil prezbiter, să nu îmbrățișez

tehnologiile emergente, să nu integrez vr-ul,

să nu învăț programare și design,

coduri de culoare, cum să-mi fac un website,

seo, link building și optimizare.

Nu ar trebui să devin un mamut digital cu rădăcini

viguroase, împrăștiate în toate direcțiile posibile.

Ana Săndulescu