OPTm
nr.crt.

Ultimul dolce far niente

Romanul Ultima vară în oraș, scris de Gianfranco Calligarich, a avut un destin atipic. Publicat prima oară în 1973, s-a bucurat de un succes răsunător, primul tiraj epuizându-se rapid. Apoi, vreme de ani buni, cartea s-a scufundat în obscuritate, abia mai putând fi găsită pe la tarabe și prin anticariate. Câteva reeditări târzii, cele mai recente aparținând Editurii Bompiani din Italia și Editurii Polirom din România, au salvat, din fericire, Ultima vară în oraș de la uitare.

Cel mai la îndemână echivalent al romanului lui Calligarich l-am găsit nu în literatură, ci în film. Astfel, Leo Gazzara, naratorul și personajul principal, se poate înscrie cu ușurință în galeria boemilor iconici din cinematografie, alături de Marcello Rubini din La dolce vita, filmul lui Federico Fellini, și Jep Gambardella din La grande bellezza, filmul lui Paolo Sorrentino. Asemenea lor, Leo Gazzara își trăiește viața pendulând între sacru și profan, într-o Romă ca un cântec de sirenă. Asemenea lor, Leo Gazzara caută un sens superior al existenței, neputând să se desprindă însă din mrejele lumescului, ale cotidianului, deși îi conștientizează natura superficială și efemeră și se lasă pradă deznădejdii atunci când lipsa voinței îl împiedică să-și depășească condiția.

La fel de dionisiacă precum el este Arianna, o studentă la arhitectură cu restanțe, o tânără frumoasă cu un suflet dizarmonic – poate tocmai această dizarmonie comună face ca atracția dintre ei să fie de la sine înțeleasă, însă niciodată pe deplin asumată. În doar câteva tușe, Calligarich, prin vocea lui Leo, îi schițează Ariannei un portret fizic și psihologic de mare profunzime și frumusețe:

"Am privit-o. Îmi plăcea s-o privesc. Avea ochii prea mari și gura prea puternică, dar luate împreună, ochii și gura declarau că totuși curajul era cea de pe urmă resursă umană."

Sau:

"Din atitudinea ei transpărea o independență atât de absolută, încât te făcea să crezi că nu venise pe lume ca toți ceilalți, în spasme și sânge, ci se născuse din ea însăși, ca fluturii."

În preumblările lor pe străzile Romei, împreună sau separat, Leo și Arianna întâlnesc personaje care mai de care mai pestrițe, cu vieți în egală măsură de agitate ca ale lor. Dintre acestea se remarcă Eva, sora rațională a Ariannei, cele două având mereu certuri furibunde și împăcări de scurtă durată, și Graziano, cel mai bun prieten al lui Leo, un fante ratat, pentru care Creta era o doar o "adunătură de pietre".

Iar Roma, ca o mamă a răniților, îi adună pe toți aceștia sub acoperișul ei, le oferă adăpost și mâncare, confort și alinare în momentele de cumpănă. Deși, în multe privințe, Leo este un personaj cioranian, dezvrăjit în fața misterului vieții, el nu încetează să omagieze cetatea eternă:

"Și acolo o să găsiți scările monumentale orbitoare, fântânile arteziene superbe, templele în ruină și tăcerea nocturnă a zeilor detronați, până când timpul o să-și piardă orice semnificație în afara aceleia, puerile, de a face să înainteze acele ceasornicelor".

Citind Ultima vară în oraș, la final rămâi cu aceeași senzație pe care ai avea-o colindând de unul singur pe coridoarele unei vile renascentiste părăsite, inundate de lumina unei după-amiezi toride de august, peste care melancolia s-a depus în straturi groase, asemenea prafului pe mobila veche, scumpă, de mare valoare artistică. Însă nimeni nu poate sintetiza mai bine această senzație decât Leo Gazzara însuși:

"Orașul era atât de gol încât se auzeau clădirile îmbătrânind."

Gianfranco Calligarich, Ultima vară în oraș, trad. de Cerasela Barbone, Iași, Editura Polirom, 2021

Mihai BĂLĂCEANU

Mihai Bălăceanu (n. 1994). A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. În prezent, lucrează ca redactor la Media Press TV România. A debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu.

Copyright © fictiunea.ro