Revistă print și online

Crimeea, mon amour!

Anul 2014 a venit ca un tsunami în relațiile internaționale și a arătat că, în geopolitică, cronologia nu face doi bani, mai ales dacă se întâmplă să ai în cămară niscai litigii nerezolvate. Occidentul privea cu gura căscată cum în Europa de Est era repus în scenă aventurismul separatist al anilor 1990, prin axenarea Peninsulei Crimeea de către Rusia, declanșând apoi războiul din estul Ucrainei. Urmările acestui eveniment istoric au început să se împrăștie peste ani precum undele unei pietre aruncate în apă. Implicațiile "vintage" ale invaziei militare ruse au rupt orice perdea de ceață de pe neo-iredentismul regimului Putin, reșapând totodată și o serie de estetici crepusculare ce resemantizează anii 1980-1990. Asta ca ramă a tabloului. Voi reveni puțin mai târziu asupra acestui detaliu.

Focalizându-ne pe literatura română, 2014 a avut o evoluție previzibilă. Editurile mari și-au văzut de monopol, iar editurile mici s-au străduit să supraviețuiască pe tușă. Unele dintre acestea, însă, cu o emergență interesantă, dacă ne gândim la viteza de creștere a Herg Benet și Adenium în acea perioadă, înhămate la sportul extrem de-a ține colecții de literatură română contemporană și încercând să-și arunce ancora în zona tulbure de genre de pe piața noastră editorială, în siajul unui filon exploatat faraonic de case editoriale precum Nemira sau RAO.

Între timp, poezia duduia industrial. Yigru Zeltil are de câțiva ani un proiect ambițios și sisific: "institutul/rupere de rând", un demers de biblioteconomie care vizează catalogarea volumelor de poezie românească publicate anual. În absența unui alt contor statistic, voi folosi baza lui de date. Astfel, între 2014 și 2016, aceștia fiind până acum anii inventariați integral din segmentul 2014-2018, avem în medie 2000 și ceva de volume publicate anual. Saltul spre acest ritm editorial începuse în 2012. Se publica prea mult? Asta-i o discuție separată.

În privința aparițiilor editoriale din 2014, la capitoul poezie, le reamintesc pe primele care-mi vin în minte dintre cele citite: Mircea Bârsilă, "Viața din viața mea" (Ed. Cartea Românească), Andrei Bodiu – "Firul alb" (Ed. Tracus Arte), Raul Bribete – "Să nivelezi un munte cu tăvălugul" (Ed. Brumar), Florin Caragiu – "Omul cu două inimi" (Ed. Vinea), Ruxandra Cesereanu – "California (pe Someș)" (Ed. Charmides), Dan Ciupureanu debuta cu "Efectul calmantelor" (Ed. Vinea), Ionel Ciupureanu publica "Venea cel care murisem" (Ed. Max Blecher), Domnica Drumea – "Vocea" (Ed. Charmides), George Geacăr publica năprasnicul "foarte, foarte aproape" (Casa de Pariuri Literare), Doina Ioanid – "Cusături" (Cartea Românească), Ștefan Ivas – "Mila schimbă gustul cărnii" (Ed. Max Blecher), Ion Mureșan – "Poezii" (Ed. Paralela 45), Felix Nicolau – "kamceatka. time IS honey" (Ed. Vinea), O. Nimigean – "Nanabozo" (Ed. Cartea Românească), Alexandru Ovidiu Vintilă – "Obiecte psihice" (Ed. Karth).

O carte de proză nedreptățită a acelui an a fost "Fără rușine" (Ed. Herg Benet) a lui Cristian Robu-Corcan. S-a scris prea puțin despre acest roman impecabil. Vreți să vedeți cum arată un John Cheever 100% românesc? Citiți romanul.

2015: îmi amintesc că a fost un an mănos pentru proză. Radu Aldulescu își întărea edificiul romanesc cu încă un regal epic, "Istoria Regelui Gogoșar" (Ed. Cartea Românească). Șlefuindu-l ca pe-un soi de diptic al "Buneivestiri", Nicolae Breban lansa "Jocul și fuga" (Ed. Contemporanul), o analiză epopeică a dictaturii comuniste și celei legionare, desfăcând nod după nod Mitul Puterii, Mitul Politic și Mitul Locului. În același an, revenea dintr-un con de umbră un optzecist solitar: Ion Iovan și al său "MJC" (Ed. Polirom, 2015), în care prozatorului îi reușește stilistic, în "materia vulcanică a fabulației" (cum spune acesta într-un interviu), o impresionantă transă autoscopică, dedublându-se în Mateiu Caragiale. Un roman plin de volute belle époque, scris cu o mână îndelung exersată în ingineriile polimorfiste ale postmodernismului. În paranteză fie spus, dacă vreți să găsiți o "Cartă de maverick" a experimentelor optzeciste, din punctul meu de vedere, n-o căutați la Gheorghe Crăciun, ci mai degrabă în "Impromptu" al lui Ion Iovan (Ed. Cartea Românească, 1986), un roman atât de puțin cunoscut, încât frizează statutul de artefact.

Tot pe palierele ficțiunii istorice, pătrunzând însă într-un trecut mult mai depărtat, 2015 ne-a oferit festinul Doinei Ruști, "Manuscrisul fanariot" (Ed. Polirom), un tur de forță de-o "senzualitate molipsitoare" (Eugen Negrici). Încărcătura antropologică a epocii fanariote – de la exuberanța aromelor orientale și până la ororile sanitare – primește un copleșitor filigran detectivistic, făcând din trilogia ei fanariotă nu doar un brand al acestei pagini de istorie românească, ci și un competitor serios în literatura internațională pentru "Parfumul" lui Patrick Suskind sau pentru seria "Alatriste" a lui Arturo Perez-Reverte.

Evident, euforiile heirupiste ale anului s-au învârtit în jurul "Solenoid"-ului lui Mircea Cărtărescu. Când spun asta, nu trag cu pușca în valoarea operei cărtăresciene, ci mă refer la faptul că marketing-ul investit în acesta decenii de-a rândul creează, cu fiecare nou roman, un iureș de festivism care foarte rar convertește în lecturi duse până la capăt succesul vânzărilor. Firește, am în minte cărțile lui butucănoase - trilogia "Orbitor" și "Solenoid", romane care dau bine în pungile de cumpărături la târgurile de carte și-n selfie-uri pe Instagram sau însoțite de cafeluțe matinale în poze pe Facebook ori în șuete de șezlong, confundânu-se perdant cu luciul coapselor bronzate, dar care adesea sfârșesc citite doar pe sfert, odată epuizată propulsia de snobism în ceea ce eseistul Tim Parks numește "conversația națională" (longevitatea unei cărți noi în actualitatea cotidiană). Asta e senzația mea. Normal că n-am o statistică extinsă la îndemână, nici nu există astfel de statistici, merg în orb, cum s-ar spune, bazându-mă doar pe un segment infim – cercul de cunoscuți și alți "subiecți" ocazionali.

Las la o parte polarizarea criticii, pro-cărtăreștii și anti-cărtăreștii, unde adesea lectura integrală, onestă și cu discernământ este înlocuită cu pamfletul resentimentar, țâfna ideologică sau cu ovațiile de cartel.

Între timp, pe frontul literaturii comerciale, într-o campanie media agresivă, Ed. RAO tura motoarele de bestselling, mizând pe "Biblia pierdută" a lui Igor Bergler. Un ghiveci conspiraționist servit amatorilor de Dan Brown – și nu doar lor. Unii au strâmbat oripilați din nas, alții au fluturat din bancnote.

2016, 2017. Cu câteva zile înainte de Târgul de Carte "Gaudeamus" 2015, o undă de șoc paralizase România: incendiul din clubul "Colectiv", tragedie națională care avea să se reflecte anii următori în volume de poezie precum excelentul "Incendii" al Iuliei Modiga (Ed. Cartea Românească, 2017) sau "Arsura umblă după trup" al Vioricăi Răduță (Ed. Next Page, 2018).

Tracțiunea socio-politică a poeziei Iuliei Modiga era vizibilă de altfel, cu un "elan confesiv de o transparență aproape fotografică" (Andreea Pop) și cu "o vigilență fără scăpări" (Andreea Pop), încă din debutul puternic din 2015, cu volumul "Bagdad" (Ed. Karth), în care angoasele prelucrează actualitatea istorică – printre care și teroarea revizionistă a fostului spațiu sovietic – cu o acuitate imagistică ce amintește de Aktiongruppe Banat.

Paranteză: anii 2016, 2017, 2018 încep să cristalizeze o schimbare de puls social în literatura română contemporană, vizibilă în special în poezie. O nouă editură intrase pe piață în 2015, frACTalia, iar în 2016 își lărgea colecțiile, căutând să atragă scriitori cu apetit pentru "arte nomade". Editura venea pe o nișă neomarxistă pe care activa de câțiva ani HECATE, de pildă. Neomogenă ideologic la început, peste patru ani, numindu-se acum "colectivă de stânga", editura și-a radicalizat programul, aliniindu-se războiului cultural LGBT și teoriilor postumaniste. De fapt, prin esteticile abordate, frACTalia se înscria încă de la lansare pe traiectoria post-Crimeea, pomenită în incipitul articolului - acel boom al nostalgiilor optzecist-nouăzeciste în cadrul generației millenials. Mozaicul e vast și în niciun caz apanajul stângii; descrie un spirit iconoclast emergent care se infiltrează în toate aspectele culturii urbane. Unii au numit această falie literară "metamodernism", datată generațional după 2010 și având ca nucleu post-ironia. Un simbol al acestei tendințe a devenit, între timp, și dinamica editură OMG. Un alt pseudonim al actualelor metamorfoze este vaporwave, un micro-gen al artelor vizuale digitale care prelucrează memoria culturală a sfârșitului Războiului Rece și erei post-URSS. Vedem vaporwave-ul zilnic pe străzile din București sau Cluj. Îl găsim în reclamele de la TV, în campaniile publicitare de pe Facebook, în party-urile din cluburi "berlinezomorfe" precum Control sau Apollo 111. Au revenit blugii Beverly Hills 90210. A revenit liliachiul, ciclamul, rozul-șerbet, bluzele vaporoase de trening tip Modern Talking. Au revenit estetica electro, cyberpunk, No Wave și Dark Wave, care au marcat spectrul larg al neoromantismului. Au revenit pick-up-urile. Au revenit magnetofoanele și rolele BASF. Au revenit – readaptate – tunsorile sauvage. A revenit fascinația pentru neoanele din "Blade Runner" și pentru glitch art.

Tot în aceeași perioadă, urbanul prinsese gustul protestelor, chiar și-n provincie. În 2017, OUG 13 declanșa valuri de manifestații în mai multe orașe ale țării. Adia o atmosferă de revoluție portocalie. Liviu Dragnea, șeful de atunci al PSD, fusese întronat în imaginarul public drept lordul corupției politice. Explozia de entuziasm protestatar avea să fie capitalizată editorial de Ed. Paralela 45, sub coordonarea lui Cosmin Perța, în antologia "#Rezist! Poezia". Spre deosebire de proză, poezia are acest avantaj structural al reacției rapide la schimbările imediate de tonus social. Între semnatarii antologiei, o găsim și pe Olga Ștefan, una dintre cele mai în formă tinere poete ale momentului; în 2016, lansa excelentul "Saturn, zeul" (Ed. Charmides), iar în 2017 "Charles Dickens" (Ed. frACTalia).

La capitolul proză, Ciprian Măceșaru publica în 2016 "Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta" (Ed. Cartea Românească), un roman-mozaic cu detentă satirică și învăluit într-un parfum tonic de neo-ruralism hrabalian. Claudiu Soare își punea la treabă, printr-o scriitură vânjoasă, cu nervuri gotice și erupții de Dashiell Hammett via Malcolm Lowry, propensiunea către pulp și suprarealism într-un roman jos pălăria, "Periculoasa blândețe a vieții" (Ed. frACTalia), ce rescrie funambulesc zilele Revoluției și Mineriadei, folosind o intrigă ce jonglează cu datele istorice după principiul "ce-ar-fi-fost-dacă-se-întâmpla-asta-sau-asta". Un alt roman din acel an care mi-a plăcut mult a fost "acumva" al lui George Geacăr (Ed. Casa de Pariuri Literare), un monument de tristețe dedicat copilăriei. Tudor Ganea debuta la Polirom cu "Cazemata" și culegea suficienți lauri cât să înfrângă stresul primei cărți.

În 2017, Șerban Tomșa, descendent din familia fantastă a lui Ștefan Bănulescu, purtător de ascuțite instincte sud-americane, scotea "Supraveghetorul și alte povestiri" (Ed. Tracus Arte), un master class de proză scurtă, gen în care scriitorul se mișcă cu naturalețea unui Donald Barthelme. Iar Tatianca Țîbuleac rupea gura târgului cu primul ei roman, "Vara în care mama a avut ochii verzi" (Ed. Cartier) – în care lirismul grunge și hedonismul alienării, folosindu-se de tacticile heteroglosiei viscerale ("debitul hibrid", cum ar spune Mihail Bahtin), o înrudește stilistic pe basarabeancă cu scriitoare precum Elfriede Jelinek, Aglaja Veteranyi sau Sofi Oksanen. Tot de dincolo de Prut, la Paralela 45, a venit în 2017 un roman impetuos, doldora de țăcăneli basa și jonglând cu celebritatea unui titlu tolstoian, "Moartea lui Igor Alexandrovici", semnat de Pavel Păduraru, despre care Dumitru Crudu spunea că împlinește un vis al romancierilor basarabeni, acela de-a scrie un roman al tranziției.

Zoom in : uitându-ne spre ultimul deceniu, dacă în poezie, după 2010, se pot găsi oareșcare contururi generaționale, cum ar fi post-ironia, în proza românească tânără, odată consumată dominația nihilistă a generației 2000, nu pare a se mai fi conturat o direcție de grup, în sens programatic, ci mai degrabă asistăm la un "dirijism" stilistic al editurilor influente în ceea ce privește "baza de selecție" a viitoarelor canoane. Mă hazardez cu asemenea afirmații? Da, mă hazardez, dar asta pentru că acest text nu are pretenția unui act de istorie literară, ci caută să prindă subiectiv în bolduri, prin adnotări, diverse tendințe care plutesc alandala. De exemplu, colecția "Ego.Proză" a Polirom-ului. Dacă în colecția "Fiction Ltd.", coordonată până recent de Mădălina Ghiu, se putea observa o atenție pentru principiul diversității, în "Ego.Proză" găsim, cu unele excepții (exemplu de dată recentă: impresionantul "Ioșca" al lui Cristian Fulaș), o veritabilă fabrică de neorealism minimalist și de fragmentarism autoficțional. Această matriță domină aproape cu încrâncenare colecția. N-ar fi nimic în neregulă cu o astfel de strategie editorială în condițiile unei pieți de carte cu adevărat concurențiale, în care diferențele de "gabarit" financiar dintre editurile mari și cele mici nu ar friza caricatura. Neavând însă o asemenea arhitectură de capital, ci un format depresiv de monopol vs. subzistență, situația face ca jucătorilor mari să le revină cvasi-exclusiv "obligația morală" de talent scouting. Dar cum să pescuiești talente noi când excluzi principiul eterogenității? E bine să fii înarmat cu o prozatoare talentată precum Lavinia Braniște, dar mi se pare un păgubos exces de zel să-i atașezi o remorcă cu epigoni în cadrul colecției. Când ne plângem că n-avem ficțiuni de factura romanelor lui DeLillo sau J.G. Ballard, poate că ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva le-am dat DELETE din inbox-ul editurii. Cine știe câte manuscrise promițătoare rătăcesc prin "zona gri" neavând nici măcar șansa de-a fi captate de volatilele edituri mici? În fine... De apreciat, însă, cele câteva breșe de liberalizare prin care s-au strecurat în colecția "Ego.Proză" scriitori precum Tudor Ganea sau Adrian Georgescu, al cărui "Exitus" (2017) chiar este un roman distopic demn de toată admirația.

Faptul că, spre deosebire de poeți, prozatorii nu sunt dornici de-a se organiza în plutoane, întreține un peisaj în esență mult mai eteroclit și plin de "călăreți singuratici". Un călăreț singuratic: romanul "Agonia lui Constantin" (Ed. Junimea, 2018) al lui Nicolae Stan. Narațiunea multifurcată la persoana a II-a, traversată de o fluiditate simfonică, susține un enorm fractal baroc, în structura căruia căruia sunt absorbite, ca într-o mulțime a lui Mandelbrot, viziuni isihaste care dau formă, prin personajul Constantin Constantinescu, unei veritabile Predoslovii a ceea ce Sf. Nicodim Aghioritul numește "războiul nevăzut". Un roman copleșitor. Iată un alt călăreț: "Năluca" (Ed. Aius, 2018) lui Ioan Suciu, un roman al deliciilor kafkiene, de un umor nebun.

De asemenea, nu le-ar fi stricat criticilor de "mainstream" să arunce și un ochi în "Sebastian" (Ed. Cartier, 2018), incitantul roman de 640 de pagini al lui Gelu Diaconu, sau în "Pirapitinga" (Ed. Brumar, 2018) lui Adi G. Secară, un captivant labirint metanarativ ce-ar putea fi numit chiar un thriller new media.

Mă opresc – abrupt - aici și predau legătura. Admit cu jenă că lecturile mele, în 2019 și 2020, au fost aproape complet rupte de literatura română.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019), Salamandre (2021). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

în același număr