Într-un fel, era firesc ca după un roman ca Intervenția să urmeze unul ca Perestroika Boys, un mix – așa cum o spune chiar Dinu Guțu – de docuficțiune și istorii sociale.

Pe scurt, textul explorează, devoalează și, simultan, construiește o mitologie a primei generații de tineri basarabeni de după căderea URSS/ proclamarea independenței Republicii Moldova, o generație – precum și cele care au succedat-o – prinsă între mai multe spații culturale și identitare cât se poate de diferite.

Cel mai interesant și lucrat traseu narativ este prezentat sub forma unor mici fragmente din viața câtorva liceeni – întotdeauna rupt și diluat de inserarea dinamică și spontană fie a unei noi direcții narative, fie a unei alte bucăți de jurnal – din Chișinăul apăsător și plin de hrușciovci al începutului de mileniu. Ei bine, (și) aici Guțu reușește să construiască mitologia pe care am amintit-o mai sus. Influențați de cultura banditească a Rusiei anilor ’90, ajunsă, de fapt, la statutul de pop culture prin filme sau seriale ca Brat, Brigada sau Banditskiy Peterburg, aceștia își spun "pațani" și, precum huliganii lui Eliade, urmează cu patos anumite legi și cutume pe care Guțu le introduce încetul cu încetul în roman.

De pildă, "pațanii", nu vor purta niciodată Nike, pentru că Nike poartă doar americanii – "e fix faza dintre Adidas și Nike, la fel de scumpe, la fel de la modă, dar pentru pațani diferența-i mare. În temă poți fi numa’ cu cele trei dungi, nu cu crosa ceia lângă inimă, cu care americanii aleargă seara"; nu vor asculta rock, că asta-i muzica subculturilor occidentalilor, în niciun caz al celor din spațiul CSI –

"Pațani noi eram: eu, Toni, Zaicik, Dimon și-ncă vreo câțiva din clasă. Mai puțin Max, el rock ascultă și plete are. Noi îl respectăm, că-i de-a nostru, da’ el pațan nu-i".

Se vor îmbrăca doar în negru, pentru a impune un anumit tip de autoritate și respect –

"Un pațan nu pune niciodată mai multe culori pe el, mai în scurt, nu pune mai mult de o culoare pe el și, da, ați ghicit, culoarea ceia este de preferat să fie negru" etc.

Îi tot observăm la ore, în pauze, la bețiile din plictiseală cu votcă și bere tare, la bătăi, la fotbal, la protestele – culmea – doar în aparență antirusești și naționaliste sau în câte un meci de Counter-Strike dintr-o sală a unei internet café. Treptat, toate aceste mici momente de tip butterfly effect, puse pe mai multe voci și prezentate prin varii tehnici (para)narative (note de jurnal, flashbackuri, decupări din presă, tentative de interviuri), conduc la tragedia din finalul romanului.

Așadar, Dima este personajul central. Se naște la Chișinău într-o familie de basarabeni, însă copilărește și face gimnaziul la Tiraspol, în Transnistria. Apele încă nu s-au calmat după războiul din ’92, iar etnicii români sunt încă paria – "tot timpu’ scria-n ziarele din Tiraspol: În școala românească învață debili sau: Narcomanii români – pericol pentru societatea transnistreană. Într-o zi, cineva chiar a crezut ziarele și-am ajuns cu școala distrusă, în Câmpul Minunilor, orașul erou, Tiraspol".

După, Dima revine la Chișinău și este perceput ca transnistrean, deci ca separatist. Protestele pseudo-unioniste din 2002 îl fac să-și (re)găsească identitatea de român, dar atunci când pleacă la o tabără din România i se spune să se întoarcă în Republica Moldova. Toate aceste frustrări și tensiuni ajung la un paroxism al confuziei și disperării identitare în ultima parte a cărții –

"Și tu te duci la tabără de moldoveni în România și de tine se ia un țâgan din Târgoviște: Tu ești din Republica Moldova, du-te, te rog, acasă la tine și fă legea acolo! Să mori tu? Și asta mă urmărește tot timpul. Și când te duci ca român în Europa, tot aiurea se uită la tine. Vin la Chișinău și aici Zaicik mă face zi și noapte separatist și transnistrean, zici că-s ultimu’ om".

Istoriile sociale sunt instilate în formula romanului de cele mai multe ori prin secvențe de jurnal sau autobiografii, de unde efectul puternic de autenticitate. Guțu, prin alte voci, prezintă ierarhiile etnice din Tiraspol, tabuurile unei mentalități primitive, atitudinea acestei mentalități față de femei (vezi fragmentele "Extrase din autobiografia Dariei Ceban", sora lui Dima), dar și greutățile prin care trec cei care au emigrat în Europa (vezi fragmentele "Extrase din jurnalul doamnei Svetlana Ceban, Vicenza, noiembrie 2010"; Svetlana fiind mama lui Dima). Secvențele nu sunt relevante doar pentru miza socială a romanului, ci și pentru o mai bună și completă înțelegere a frustrărilor lui Dima.

Nu în ultimul rând, Perestroika Boys este un roman al unui Chișinău aproape mitologic. Importante sunt până și locurile în care naratorul Vlad ia interviurile pentru cartea care s-a vrut și a reușit să fie "un fel de Babel, un puzzle cât mai realist din istoriile celor care au aprins chiar și indirect incidentul". Ține de exercițiul recitirii și de curiozitatea cititorului să afle de ce Dima este intervievat pe strada Bernardazzi, iar Max pe Bulevardul Renașterii.