Fanii genului SF au fost, și ei, afectați de către pandemia de COVID19, care a amânat cel puțin un titlu esențial, așteptat de mulți ani, dinainte chiar să fie anunțat. Este vorba despre Dune, care ar fi trebuit să se lanseze în cinematografe în octombrie 2020, dar care a fost împins până în septembrie 2021. Cazul nu este singular și mai adăugăm doar că mulți producători au ales să se adapteze vremurilor și să mute lansările din sălile de cinema către platformele de streaming, ceea ce a generat o lungă discuție cu privire la experiența vizionării filmelor într-un asemenea context.

Cred că discuția este cu atât mai justificată și mai binevenită în cazul genului SF, care se bucură (dar și mizează) pe unda de șoc provocată de dimensiunea vizuală, de efectele speciale, desigur împreună cu povestea și cu toate ingredientele specifice. Dincolo de tot acest context complicat, al shift-ului dinspre sala de cinema spre TV-ul din living și spre platforma de streaming, anul 2021 ne-a adus mult așteptatul sezon al doilea din Love, Death & Robots. Acum doi ani, primul sezon nu numai că a fost o mare surpriză, dar s-a dovedit a fi un proiect care a propus un fel de întoarcere la esența SF-ului: povești care se petrec în lumi diferite, marcate de tehnologie. Nu aceste lumi sunt importante, în acest sens, cât poveștile în sine, care reprezintă admirabile bijuterii, cu atât mai mult cu cât sunt short. Textul de față nu își propune inventarierea și analiza tuturor motivelor din episoadele seriei, ori vreo analiză sofisticată a dimensiunii vizuale din LD&R. Cred că este suficient să remarcăm cum aproape fiecare episod din primul sezon ar merita (într-o lume ideală, care să țină cont de dorințele fanilor) să fie extins, dezvoltat, să devină un lung metraj sau o serie de sine stătătoare. S-au remarcat deja esteticile variate ale primului sezon cu un repertoriu care pendulează de la manga la cyberpunk, ori de la roboței naivi și vorbăreți la o civilizație întreagă ce se naște, se dezvoltă și se (auto)distruge într-un frigider din apartamentul unor tineri.

Am mai spus că al doilea sezon s-a lăsat așteptat, la fel ca multe alte titluri: difuzarea acestuia, la doi ani de la primul, a beneficiat de un orizont de așteptare care a configurat deja în public anumite exigențe, anumite standarde ridicate care trebuiau reîmplinite. Prima dezamăgire: doar opt episoade, față de cele optsprezece ale primului sezon... Să spunem că nu facem o tragedie din cantitate, dar să vedem dacă merită să facem dramă și furtună într-un pahar cu apă din calitate, deci un scurt inventat merită făcut:

În primul rând, avem roboței care fac curățenie, dar o iau razna. Clișeul robotului / inteligenței artificiale care preia controlul de la oameni este folosit fără să se țină cont de legile roboticii ale lui Isaac Asimov, care se pare că nu există în acest univers.

În al doilea rând (episod), avem o colonie pe o planetă înghețată, departe în viitor, cu adolescenți teribiliști, aproape toți îmbunătățiți genetic. Hobby-ul lor, acolo departe: provocarea unor balene uriașe, care să spargă calota glaciară.

Al treilea episod este cu noroc. Resursele controlate ale unei societăți distopice din viitor justifică existența unei poliții speciale, care "lichidează" copiii născuți fără autorizație. Cu un "miros" care amintește de Blade Runner, The Fifth Element și de Altered Carbon, al treilea episod (Pop Squad), se remarcă și devine un fel de stâlp central al temeliei pe care se sprijină acest sezon.

Atmosfera întunecată și perspectiva foarte noir justifică, oarecum, improbabilitatea cuplului din acest episod: ea este o solistă celebră de operă, un star care își administrează regulat injecția ce îi asigură tinerețea fără bătrânețe. El este un polițist care coboară în cele mai de jos straturi ale societății, pentru a lichida copiii care nu ar fi trebuit să existe, numai că, până la urmă, desigur, coarda sensibilă îi este atinsă. Episodul este amprentat de contraste: bogați (locuiesc sus, în zgârie-nori luxoși) / săraci (locuiesc în mizeria umedă și întunecată de la nivelul solului), tinerețe / bătrânețe, casa umilă cu mămica și copilul care declanșează vibrația corzii sensibile / zgârie-norii abandonați din jur, viață / moarte. De fapt, este o serie întreagă de clișee care vor salva episodul și sezonul.

Mai departe, episodul al patrulea ne propune tentativa de a schița și contura povestea unui luptător albinos care nu poate fi răpus, iar al cincilea dezvăluie monștrii care se ascund în iarba înaltă a preriei americane, atunci când trenul face un scurt popas. Moș Crăciun este înlocuit cu un monstru care mănâncă copiii care nu au fost cuminți, iar dispozitivul de menținere a vieții dintr-un adăpost pentru piloții interstelari care se prăbușesc o ia razna, într-un rapel cu o utilitate ciudată spre primul episod. Ultimul episod, cu uriașul care zace înecat pe plajă, este un arc ciudat peste timp și culturi, poate spre Gulliver, dar eșuează, în ciuda animației excepționale. Posibila trimitere către balenele care devin prizonierele plajelor este prea explicită, metafora este banală.

În acest context, se configurează de la sine întrebarea cu privire la valoarea celui de-al doilea sezon. Comparativ, la doi ani după primul, ne pare clar inferior. Dar dacă acesta ar fi fost primul sezon? Dar dacă, discutându-l, nu am fi recurs la un exercițiu de comparație? Desigur, situația ar fi fost diferită, dacă nu ar fi existat o umbră a marilor copaci (a unui impecabil sezon anterior). Și aici, ca o concluzie, se formulează teoria că piața globală a streaming-ului determină desfășurarea de exerciții comparative, într-un context în care un sezon nou dintr-un anumit produs va obliga la performanțe ulterioare toți factorii implicați în producție. Dincolo de toate, lăsând la o parte finețurile esteticii animației moderne, ceea ce rămâne în urma celor două sezoane din Love, Death & Robots, sunt poveștile, căci despre acestea vom vorbi pe viitor, de cele mai multe ori. Și da, aici cred că este punctul forte al acestui proiect: este minunat că publicului larg (chiar foarte larg, fiind vorba despre Netflix), i se oferă acces către genul short, un produs de nișă, frecventat în special de către connaisseur-i.