ultima dâră de lumină primul întuneric proiectat în geam

fără să ne strângem mâinile am înțeles

că nu am cum să privesc moartea în ochi,

ți-am strigat tare că există Dumnezeu! Ți-am spus!

tu ai lăsat capul în pământ,

iar eu am continuat să strig,

trebuie să îți pară rău!

iarăși nu ai zis nimic,

ai dispărut.

 

la masa acea de lemn rotundă nu a mai rămas nimeni,

am plâns fără să vreau,

am tăcut apoi,

important este că și tu ai înțeles,

fiecare reflexie a noastră moare în cioburile unei oglinzi

 

nu există oameni perfecți, există doar o singură viață,

din care te hrănești cu toate sensibilitățile tale

purtate pe mâini ca niște brățări metalice,

care se duc întotdeauna în marginile zilei care a trecut.

 

când o să evadăm din lumina asta,

care se sprijină pe oglinzi ca și femeile

frumoase,

afară sigur o să plouă de fiecare dată

marginile drumurilor o să fie pustii

nimeni nu o să audă vocile noastre scufundate în fum.

câte sunt

toate sunt desenate în mai multe culori,

nu ai ce să tragi peste nostalgie,

se întinde peste tot,

ca o stare de disperare,

o piele pe care se joacă șah cu neliniștea urbană

 

doar eu vorbesc cu tine,

doar eu te cunosc

fără să ne fie dor,

după toamna asta nu poate să mai fie nimic.

despre trădări, dragoste și iluzii

niciodată nu au fost mulți,

uneori, numărul lor era mai mare,

ca o noapte de vară

când libertatea se închina în fața unei cruci

la sfârșit nu rămâne decât pământul

din toate fețele pe care le-am văzut

rătăcite prin mine

 

atâtea biserici părăsite, atâtea cimitire cu gardul rupt,

apoi orașe cuprinse de ploaie și oameni cu inimile

fixate la ceasurile care bat ritmul firesc al vieților noastre de la început.

despre serile cu lumină și cu Dumnezeu

eu am crezut întotdeauna și nu am cedat niciodată

și într-un final s-a făcut lumină

după nopți întregi și dimineți înghețate

 

eram ca un orb desculț prin iarba tăiată

mărunt a cimitirelor de țară,

cu mâinile mele atingeam umbrele icoanelor,

 

un pelerinaj printre morțile care au trecut

repede prin viața de azi,

eu nu am timp și nici răbdare

 

ca o ploaie care transformă tăcerea în zgomot,

în toate este vorba doar de Dumnezeu.

bătălii peste bătălii, morți peste morți

între pereții tăi interiori

se duc lupte serioase,

armate uriașe

nasc sulițe și arcuri

în punctul cel mai sensibil,

 

ai voie să strigi,

ai voie să te revolți,

ai voie să mori frumos,

 

între zbaterile tale,

orașul trăiește, respiră, iubește,

tu ești ca un punct de control

ca o umbră a tuturor

 

exiști

iar siguranța ta

este ca o noapte prin care bâjbâi,

ca un orb care își caută cuvintele pe jos

acum este despre tine, femeie,

despre pielea ta întinsă

ca un sens al tuturor lucrurilor,

doar tu ești vie,

lumea din jurul tău

este un cub transparent,

iluziile respiră doar prin tine,

acum ne naștem,

acum trăim,

mâine murim singuri.

așa începe totul

cu o linie

trasă cu degetul pe un câmp uriaș de nisip,

o plajă de pe care pleacă și se întorc toate

și prin pustietatea care se ridică în jurul tău,

vezi toate lucrurile care au trecut

 

viața ta de atunci,

viața ta de acum

 

gustul sărat al buzelor tale și o lungă așteptare,

totul ca un oraș sufocat de propriile lui iluzii

în urma unei ploi discontinue de vară

 

așa începe,

așa se termină

 

important este ca tu să nu te oprești înaintea nimănui,

tu trebuie să speri, să iubești până la sfârșit

viață

am îmbătrânit,

pielea noastră se întinde

ca o coală de hârtie albă,

cerul ei se răstoarnă în noi,

melancolia lui este nevoia noastră de eliberare,

tăcere pe care o împodobești din vise,

toate înșirate la soare,

toate gata să cadă,

toate gata să se ridice

 

fericirea noastră este roșie și caldă

ca un apus.

Din volumul in curs de apariție: lumea ta/carnea mea/oasele noastre