De câteva zile mă gândesc la prima mea întâlnire cu Robert Șerban și nu-mi vine în minte. Îl știu de când lumea, aș putea să zic, deși lumea mea, de Zenob, a început abia prin 2000 și ceva. Mi-amintesc cum ne-am văzut la Timișoara - cum veniși Zenob, zicea el, la clasa a II-a sau cu nașul, pe acoperiș? - dar s-ar putea ca amintirile astea să fie de prin 90, căci tot așa de bine mi-l amintesc trecând ca o frunză de leandru, prin grădina de la Muzeu, citind poeme lângă oglinzile unui loc dispărut între timp și, mai bine, vorbind la telefon prin Frankfurt, la târgul de carte, de unde avem și niște poze mișto. De când îl știu poartă în buzunar un bob de ricin, dar dacă-l întreb acum, o să nege imediat. Vorbești aiurea, Zenob, e piper, susține el, bun de ținut pe limbă! Dar eu știu că l-a primit de la o femeie care obișnuia să se plimbe pe faleza din Severin. Ține aici, Robi, bobul ăsta pentru când va veni timpul să scrii un roman, care, spre deosebire de poezie, are nevoie și de-un strop de otravă. Și-acum mă-ntreb dacă o fi venit vremea aia, pentru că, așa cum miros eu lucrurile, precis și-a petrecut măcar o noapte în imperiul homeric. Se vede în ochii lui, care-ți intră în creier de la prima privire.

1. Ce obiect vrăjit ții în buzunar?

Dar de unde știi tu că port în buzunar ceva care chiar are o putere aparte, ceva pe care îl țin pe lângă mine, în diferite forme, de când eram copiluț și mergeam la grădiniță? Rar, foarte rar mi s-a întâmplat să nu îl am aproape, fie în buzunarul de la pantaloni, atunci când nu port haină, fie la vreo geacă, fie la palton ori pardesiu, fie chiar în rucsac. Uneori, când nu am încotro și trebuie să scot la vedere acest obiect, în public, simt cum sunt imediat cercetat, cum oamenii tineri ridică intrigați sau curioși din sprâncene, doamnele și domnișoarele bat des din pleoape, iar pupilele li se dilată ușurel, cum cei de vârsta mea ori mai mari ca mine zâmbesc complice sau mulțumiți că, iată, încă unul e un demn și fidel purtător de batistă.

2. Ce personaj de ficțiune îți place si unde te-ai duce cu el?

Mi-e tare drag Sancho Panza și l-aș duce la o moară unde-i și bere, nu doar vânt. Să suflăm amândoi în gulerul de spumă și să dăm, nu înainte de a ciocni, halbele peste cap.

3. Într-o zi îndepărtată, reportofonul tău de jurnalist a fost năpădit de zenobi. Cum vezi tu ziua aia? Ai avut ghinion sau te-a luat valul?

Jurnalismul, dragă Zenob, a fost meseria din care mi-am câștigat pâinea (din literatura mi-am câștigat existența), așa că o să-ți spun cum, fiind reporter debutant la un ziar din Timișoara, i-am luat un interviu unui important demnitar român, la mijlocul anilor '90. Înainte, i-am audiat o conferință publică din care mi-am notat ideile importante, care m-au ajutat, apoi, să-i pun întrebările. După interviu, am derulat caseta de pe reportofon, ca să fiu sigur ca s-a înregistrat discuția. Da, am auzit, era acolo și se auzea foarte bine. Cum la conferință mai erau prezente și alte vedete ale politicii, n-am ratat prilejul și am mai făcut încă două interviuri. Trebuia să arăt nu doar că bubui de talent, ci că sunt și harnic.

Ajuns în redacție, am anunțat victorios că am un interviu de prima pagină. Redactorul-șef mi-a spus că îmi ține loc. Ei bine, când am căutat înregistrarea, ca să o transcriu, dispăruse. Cum naiba? Am întors caseta pe toate părțile (noroc că n-avea decât două!), am ascultat-o cap-coadă, cam un ceas. Erau pe ea interviurile celelalte, dar nu și primul. Cum era posibil?! Cum?! Îmi venea să plâng de ciudă și de nervi. Apoi, m-am luminat: după ce derulasem ca să aud dacă înregistrarea cu primul interlocutor era validă, am uitat să dau înapoi. Și am tras peste ea. Ce să fac, ce? Redactorul-șef tocmai intrase în secția noastră, politică-administrație, unde aveam biroul, să-mi arate ceasul: hai, Șerbane, cu interviul ăla, că stau cu pagina deschisă! Nu puteam să-mi recunosc prostia, eram în prima lună de angajare, prinsesem și eu un tromf, trebuia să dau cu el de masă, să sară mașina de scris un metru în sus. Așa că am imaginat dialogul folosind ca răspunsuri ideile pe care omul le lansase chiar în conferință. La câteva zile după ce interviul a apărut, pe adresa redacției s-a primit o scurtă scrisoare oficială, cu antetul unui important minister al Guvernului României, semnată chiar de distinsul oficial intervievat de mine, în care se "stipula" că acel interviu nu era ca-n… realitate; și se cerea ziarului să facă proba existenței lui. Conducerea m-a chemat să explic, iar eu am fost ca oțelul, arătând chiar dovada că VIP-ul nu fusese nici măcar original în răspunsurile pe care mi le dăduse, ci repetase, aproape cuvânt cu cuvânt, ce spuse în conferință. Mda, făcusem rost de textul conferinței, între timp… Bine, dar înregistrarea interviului unde-i? "Dar ce, se crede Mick Jagger să-i păstrez vocea? Am tras peste el un alt interviu, că n-am decât o casetă și muncesc de dimineața până noaptea!", le-am spus șefilor mei pe un ton atât de intrigat și ferm, încât am fost convingător. Și nici măcar nu mințisem...