Ieșirea întreprinzătoare, cu intenția declarată de a găsi cele mai bune căi spre Celălalt, mi se pare aventura cea mai frecventă. Lévinas numește această ipostază a ființei aspirație convertită în necesitate. Cercetarea exteriorității sub impuls stimulativ își păstrează esența, sensul și formele diverse în simboluri care definesc drumul, seducția și confruntarea, dintre care  fântâna, puntea, pădurea, labirintul, diavol, grădină, insula visată, raiul etc. sunt dintre cele mai ilustrative.

Vorbind despre pădure, prima imagine care îmi vine în minte este cartea magică, un labirint de semne, un păinjiniș zugrăvit cu sânge căruia eroul din nuvela Sărmanul Dionis îi găsește cheia și îi înțelege sensul. Cel mai des, simbolul este sugerat însă de spațiile evadării; în viziune romantică, pădurea, castelul, noaptea sau universul sideral sunt câteva dintre ipostazele labirintului stimulativ și regenerator. Loc al încercărilor și al izbânzii, trezește spaimele ancestrale prin faptul că este un peisaj închis și întunecat. Imaginea are rădăcini mitice, în povești fiind cu precădere spațiu amenințător, al cărui spirit e personificat într-o bătrână vicleană și necruțătoare care se hrănește cu sufletele celor rătăciți. Tema pădurii-labirint apare în multe basme; Harap-Alb își începe călătoria întrând într-o pădure din care nu poate ieși fără ajutorul Spânului (Povestea lui Harap-Alb). Rătăcirea prin pădurea întunecoasă introduce într-o altă ordine a lumii, iar obstacolul nu poate fi trecut fără îndrumarea cuiva. Parpangel, personajul din Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, rătăcește prin pădurea cu năluci și zâne, în care copacii glăsuiesc, din ramurile frânte picură sânge, iar el trebuie să se luptă cu nebunele shime. Și visul diabolic al lui Stoicea, personajul lui Gala Galaction din nuvela Moara lui Călifar, debutează cu o rătăcire prin pădurea răvășită de furtună:

Punctul către care se îndrepta era miazănoapte. Din câte auzise, dacă țineai drept spre miazănoapte, într-o jumătate de zi ajungeai la moară. După multă și anevoioasă cale, Stoicea ieși într-un luminiș în mijlocul căruia un stejar lăsa brațele noduroase și bătrâne peste un norod de dediței. Ostenit și pare-că uns la inimă de aleanul florilor, Stoicea își muie mijlocul, își întinse ipingeaua și se culcă cu soarele la sfârcul opincilor.

Fragmentul surprinde începutul aventurii și se înscrie în tema labirintului pregătitor pentru experiența excepțională - intrarea în moara vrăjită. După cum remarcă Ion Vlad, povestirea întreagă reprezintă un epos al "rătăcirii" labirintice[1], afirmație în sprijinul căreia vine chiar secvența de debut - Prin pădure nu erau poteci -, care avertizează în legătură cu spațiul lipsit de repere în care intră doar cel care învață să aleagă.

În general, în mituri și basme folclorice, ca și în scenariile magico-religioase, labirintul este un loc de inițiere, de confruntare cu numeroase probe și semne care deslușesc drumul sau induc în eroare, iar pădurea are cel mai adesea funcțe labirintică; rătăcirea în hățișurile pădurii evocă simbolic obstacolele existențiale de tot felul. De altfel, sub aspect denotativ, textul subliniază la mai multe niveluri această idee; calea este multă și anevoioasă, peisajul, personificat, ia parte la încercarea eroului, iar Stoicea este, mai întâi, ostenit, apoi sedus de noul univers (uns la inimă de aleanul florilor) și în cele din urmă - înviorat; epitetele amplifică impresia de joc al rătăcirii și punctează fiecare etapă a drumului; denotativul uns la inimă de aleanul florilor pregătește, de pildă, intrarea în somnul ritualic, iar imaginea capătă persuasiune în special prin secvența ideomatică (uns la inimă), plasticizantă, particularizatoare și unanim cunoscută, aflată însă într-o antiteză subtilă cu altă metaforă populară, prin care naratorul se sustrage unei motivații clare a episodului care cuprinde somnul din pădure: Stoicea dormi un pui de somn. Timpul povestirii intră de aici sub imperiul ambiguității camuflate de falsul argument narativ; povestitorul delimitează clar perioada de somn, dar printr-o expresie uzuală, pe cât de imprecisă, pe atât de inadecvată pentru universul întunecat al pădurii: eroul doarme cât se târăște umbra de un stat de om.

Drumul spre miazănoapte, pădurea, somnul, moara sunt topos-uri mitice preluate în literatura romantică. Personajul lui Galaction pătrunde în întunericul unei păduri fără poteci și știe că trebuie să meargă spre miazănoapte; el a ales deja un drum diabolic pentru a-și atinge idealul și crede că este pregătit, dar pregătirea sa începe abia în momentul în care pătrunde în pădure și intră în starea de somn, un simulacru al morții care îl așteaptă.

Pădurea este locul consacrat rugăciunii și reculegerii, dar și locul ispitelor instinctuale; eroul are de ales și alege cale desfătării, fermecat de aleanul florilor.

          Pădurea verde este și o metaforă a eternității, un spațiu dobândit dincolo de moarte. În proza lui Eliade, cel mai adesea este vorba despre pădurea Băneasa, spațiu mitologizat, asociat morții sau labirintului care precede moartea. În această pădure, Ștefan (Noaptea de Sânziene) are viziunea propriului sfârșit și chiar moare într-o pădure care seamănă cu cea din marginea Bucureștiului. Hildegard, mireasa din moarte a lui Gavrilescu (La țigănci), îl duce de asemenea spre pădure; în nuvela Nopți la Serampore personajele se rătăcesc în jungla bengaleză și asistă la o întâmplare petrecută cu două secole în urmă. Labirint în veșnică schimbare, pădurea este și un spațiu de rătăcire nesfârșită și gratuită, o scenă pentru un spectacol cu deznodământ neprevăzut. Personajele din romanul Șarpele sunt atrase într-un joc prin intermediul căruia li se dă șansa de a-și cunoaște ființa interioară, de a se confrunta cu singurătatea și teama. Andronic organizează jocul cu gajuri noaptea, în pădure, dar el nu participă; cum spune Sorin Alexandrescu[2], Andronic se mărginește să restituie libertatea acestor oameni, oferindu-le ocazia de a se manifesta spontan într-o natură complice; Eliade, însuși afirmă că pădurea este un sanctuar și un centru, un spațiu originar în care ființa își regăsește natura primordială și pătrunde în miezul lumii.

          Ca sugestie a nelimitelor și a măcinării, spirala, drumul făcut din suișuri și coborâri, coloana infinitului, trandafirul sau cornul inorogului sunt alte reprezentări labirintice și totodată embleme ale infinitului, adoptate de literatură ca modalități de pregătire pentru întâlnirea cu Celălalt.

[1] Povestirea. Destinul unei structuri epice, Ed. Minerva, 1972, p. 84.

[2] în prefața ediției La țiganci..., EPL, 1969