Copilăria mea comunistă a fost densă. Țin minte că la școală vedeam cam peste tot teniși, culoare unică - albaștri, cu șireturi și tălpi albe. Cu toate că eram foarte încântată de ei, pentru mine deveniseră tabu, pentru că bunică-mea era cu totul împotriva lor. Zicea că sunt niște încălțări nesănătoase, iar când o lua raza, cum făcea ea, îmi zugrăvea un viitor catastrofic. Urma să capăt un miros de dihor ori mă păștea reumatismul. În sfârșit, după ce-a terminat cu zona ficțională, mi-a spus deschis că nu putea să-mi cumpere teniși pentru că erau pantofi proletari. Avea un mod atât de convingător de-a vorbi, mai ales pe tema asta, încât în prima parte a copilăriei mele credeam că proletarii sunt niște ființe mici, alterate. După ce lista cu obiecte interzise s-a lărgit, am început să mă simt din ce în ce mai penibil, din ce în ce mai izolată social. N-am purtat haine "de-a gata", n-am avut mobilă socialistă și-o lăsam pe bunica-mea să-mi înfășoare o eșarfă ori un fular peste cravata de pionier. Toate restricțiile astea făcuseră din mine un copil posac și anacronic. Totuși așteptam cu mare bucurie orice activitate de la școală.

Într-o zi a intrat în clasa noastră un tip, căruia i se spunea Pionierul, pentru că era activistul care se ocupa de pionieri, un profesor de sport, simpatic și cea mai înaltă persoană din comunitatea noastră. În romanul "Fantoma din moară" i-am conferit un loc special. Pionierul a intrat în clasă și ne-a spus că are o mare surpriză pentru noi. În curând va fi Ziua Copilului. Nu mai auzisem niciodată de sărbătoarea asta. Cred că ai mei n-o serbau sau n-o băgasem în seamă. Pe data de 1 Iunie urma să nu facem școală. Acest lucru m-a bucurat sincer. Apoi ne-a spus că în loc de asta aveam să mergem la niște sere de căpșuni, fructe care-n momentul acela erau rarități. Puteți să mâncați pe săturate, ne-a spus Pionierul, dar nu uitați să vă gândiți la milioanele de copii care mor de foame în țările imperialiste!

În dimineața de 1 Iunie m-am îmbrăcat cu o rochie verde, pe care o purtam la ocazii - nici nu putea fi vorba despre uniformă, într-o zi festivă, cu cântece și căpșuni. Mi-am pus sandalele, care păreau monstruoase pe lângă tenișii celorlalți, mai ales cei decolorați îmi plăceau, de un bleu-gri calm și etern.

Am plecat încolonați de la școală, ca după scurtă vreme să ajungem la locul festivității - un câmp lung, presărat cu sere strălucitoare. Bineînțeles, înțelesesem greșit, nu era chiar un festin, ci trebuia să culegem căpșuni și să le punem cu grijă în lădițe incredibil de mici și fragile. Aveam chiar și-o normă, stabilită pe criterii științifice. În timpul culesului, puteam să și mâncăm, dar era absolut interzis să luăm acasă. Toată munca noastră urma să fie înscrisă în istorii, ca un act patriotic, căci lădițlele plecau direct la export, către țările dezavantajate.

Ziua a fost lungă, de fapt, jumătate de zi, iar eu mi-am îndeplinit cu greu norma.

Acel 1 Iunie a fost pentru mine prima zi dintr-un șir lung de zile, în care am cules vegetale, mai ales porumb, roșii și struguri, îmboldită de niște persoane entuziaste, care nu luau niciodată parte la astfel de treburi. Bineînțeles, activitățile astea nu erau plătite, făceau parte din nesfârșita iubire de țară.

În anul acela bunică-mea a plantat căpșuni în grădină, iar eu am început să învăț cum să evit muncile patriotice, adică am intrat în fine acolo unde voia ea, în rândurile celor care nu purtau teniși. Abia când am împlinit 50 de ani mi-am cumpărat o pereche și-am purtat-o doar câteva zile. Avea dreptate bunică-mea: nu sunt prea sănătoși și nici atât de comozi pe cât se spune. Dar sunt ieftini.