Suntem în trei, patru sau cinci aprilie, nici nu contează, important este că a venit primăvara, din sevele căreia îmi iau energia sub formă de lumină, culoare și mireasmă. Renasc azi, mâine, și tot așa până știu și eu când...

Cineva (poate chiar eu), dintr-o rutină zilnică, a pus ceasul să sune și sună obsesiv. În alte condiții m-aș fi necăjit, dar azi, indiferent în ce zi calendaristică suntem, independent de îndatoririle zilnice, azi nu vreau să fac ce trebuie. Ci doar să exist. Am oprit, cred eu calm, cu grație, ceasul, din telecomandă. O copilărie întreagă m-am trezit în sunetul deșteptătorului mare, cu clopoțel la cap, de pe recamierul bunicii, așa că acum, în secolul tehnologiilor, am ales un ceas integrat într-o combină audio, și nu numai atât, dar am mai multe opțiuni: dacă trebuie să sar din pat - sar. Dacă sunt în timp, și de obicei sunt, căci îmi place să fiu punctuală, obsesiv de punctuală, încât demult a trebuit să-mi tratez această calitate. Apăs ușor pe un buton al telecomenzii și o programez să revină în zece minute, timp în care accept intervenția spontană a unui post de radio muzical. Sau, așa cum e azi, aleg să nu aud nimic, să visez cu ochii deschiși. Deseori mă trezesc dimineața devreme, foarte devreme aș zice, înaintea celor cu care locuiesc, asta pentru a avea timp de reflecție. Repet exercițiul ăsta de dinainte să conștientizez existența mea ca individ. La cinci-șase ani repetam uitatul în gol, atunci făceam asta dimineața, când eram singură, fiindcă îmi era să nu mă creadă careva ciudată. Acum, că am scăpat de orice temere, exterioară sau interioară, îmi iau timp să-mi golesc mintea destul de des. Îmi redă tonusul de care am nevoie, e ca o gură de oxigen pur, pe care nu ți-l poți lua din aerul unui oraș poluat sub toate formele, așa cum e Bucureștiul meu iubit. Și, după ce m-am hotărât că voi lăsa umbrele de pe peretele din dreapta sofalei, care îmi găzduiește visele, să înceapă povestea zilei, oricare ar fi ea, alunec în timp și nu mai apreciez cât este ceasul, dar cred că e destul de târziu. Sar în picioare ca soldații care nu au voie să întârzie la apel și-mi dau seama că am luat hotărârea să nu mă mai ghidez după nimic, să las timpul să curgă. Dar dacă tot m-am ridicat, conform obișnuinței, nu mă mai așez. Ies ușor din cameră, îmi pun sub braț jurnalul și un pix, dar mă întorc, grăbită de realitatea care nu-mi dă pace și sortez niște haine pe care mai apoi să le pun la spălat. Iau jurnalul, timp în care scap, una câte una hainele prin toată casa și mă întorc după fiecare de teamă să nu rămân iar, ca în multe alte dăți, cu o șosetă nespălată. După ce împing mormanul de haine în cuva mașinii, parcă să scap de ele, mă așez și scriu câteva versuri cu care m-am trezit în minte. În zgomotul de fundal, făcând abstracție de orice e lumesc, termin de scris ... e zece, ce repede a trecut timpul, am terminat de băut cafeaua, pe care nu-mi amintesc s-o fi făcut-o eu. Ajung în fața dulapului cu haine, trag ceva pe mine, nu mă complic cu nimic. Doar e primăvară și azi mi-am luat liber. Și pentru că nu m-am hotărât unde mă voi duce după ce am să închid ușa în urma mea, îmi pun o pereche de ghete, cobor în fața blocului, în plin bulevard. Dar n-apuc să mă bucur de viața străzii că urc năucă, închipuindu-mi instantaneu că am lăsat ușa descuiată, gest reflex ca scosul fierului de călcat din priză, închisul aragazului, pe vremuri, închisul robinetului de apă. Copii dorm, fără să știe că oricând ar putea să intre cineva.

Ușa e bine zăvorâtă... cobor, de data asta pe scări, parcă îmi doresc ca astăzi să hălăduiesc cu ochelarii la ochi, cu șapca trasă pe frunte, asemenea starurilor americane care vor să meargă în anonimat. De bine ce voiam să-mi exersez mersul pe jos, mă trezesc în mașină, am plecat fără un scop anume, nemaiîntâlnit, ca un strateg al vieții. Dar, electrocutată, îmi amintesc că mi-am uitat telefonul ... să nu mai aud pe nimeni și nimic. Mă gândesc, ai grijă ce-ți dorești!

După un ceas, timp în care am ajuns în centru, l-am ocolit și iar am dat rotă Pieței Unirii, aud colopotele de la sf. Anton, biserica pitită în spatele încă prezentului Han al lui Manuc, și mă opresc, mă plimb și poposesc în piațeta dintre cele două monumente. E liniște, e răcoare, aici soarele timid de aprilie nu pătrunde așa de devreme, e o parte de lume veche strabătută de oameni noi, care se grăbesc. Unii intră în biserică, alții par turiști rătăciți în vremuri de pandemie, cu toții suntem dintr-un film care se scrie acum, cu fețele acoperite, cu simțurile alterate.

Mă ridic să întreb pe cineva cât e ceasul, oare acceptă careva să mă apropii de el? Merg cu grijă pe piatra cubică, rămasă amintire din alte lumi, să nu-mi fugă piciorul într-o parte de la inegalitățile create de așezarea lor, când zăresc ceasul mare din curtea bisericii și fug, îmi amintesc de copiii rămași acasă. Ajunsă în dreptul Universității îmi arunc o privire pentru a-mi potoli dorul și plec cu tot cu el spre strada Batiștei, admir o magnolie înflorită, dar parcă tot mai frumoasă este cea din curtea Consulatului Italiei, aproape de statuia Aviatorilor. S-au înmulțit magnoliile, dar în ultimul timp mă bucur mai mult de corcoduși, primii pomi înfloriți, prima rază de viață din fragedele mele primăveri, când așezată pe pământul proaspăt săpat adulmecam mirosul ploii de flori albe, scuturate de vânt. Am să pier atunci când pe pământ n-or să mai vină primăveri. Pe gândul acesta, a apărut el.

Sunt zile în care mă întorc ostenită spre casă, vorbind sau nu la telefon, prinsă în gândurile nesfârșite, pentru care rezolvarea ar fi să cumpăr de la cineva încă două-trei zile, când, de departe îl văd, mă opresc lângă el și facem schimb de monede, schimb care ne duce pe fiecare mai departe. Îi dau bani, fără ca el să fi cerut vreodată, și primesc în schimb energii pe care nu pot să le numesc, pentru că încă nu le-a găsit cineva denumiri lumești. Mă depărtez ușor, mă uit după el. Se uită și el după mine și îmi face mereu un mic semn cu mâna. Depărtarea mea, în mers, îl face să pară un înger ivit și pierdut în ziua care se termină.

Într-o dimineață stăteam pe balcon, iar el trecea pe aleea îngustă ce face legătura între bulevard și cartierul de case. Tot ce are el poartă cu sine - două-trei geci rupte și murdare, puse una peste alta și un ghiozdan cu care sigur s-a dus cândva la școală, un copil de familie bună. În el își îndeasă numai el știe ce, amintirile, casa, părinții, prietenii... Își număra banii, leu cu leu, se vedea că nu-i ajungeau, pentru că i-a mutat dintr-o mână în alta, unul câte unul, de câteva ori... am alergat cât am putut, să nu plece, strângând cutia cu măruntul meu de rezervă. Am scos un țipăt care l-a speriat, făcându-l să-și ridice privirea, timp în care ploaia de bani îl lovea. Mi-aduc aminte mâinile ridicate, teiul din trotuar și gândul durerii. Îmi părea rău că nu am fost inspirată să-i pun banii într-o pungă. Am așteptat să-și adune monedele dintre rădăcinile groase care ieșeau din asfalt.

Jumătate de oră mai târziu am trecut iarăși pe lângă el, în grabă, vorbind la telefon, cu mâinile pline și copiii alergând după mine. În plin haos, m-am conectat repede. Pe banca din fața blocului stătea el. Citea ziarul, iar graba mea i-a distras atenția, făcându-l să-și ridice privirea și să zâmbească. Vânzătoarea de la chioșcul de ziare în timp ce dădea de mâncare porumbeilor, mi-a spus complice: "E fericit că și-a luat ziarul!"