A deschis ușa, ramă de lemn, sticlă mătuită, clanță ce imita bronzul. Pe un dreptunghi alb, cu chenar albastru scrisa: Serviciul Personal, Doamna Irina STĂNESCU. A ciocănit și a intrat.

— Bună!

Un birou simplu, alb, cu blatul din sticlă groasă. În spatele unui monitor argintiu, pe care se putea vedea mărul Apple, o doamnă de vârsta a doua, elegantă.

— Bogdan! Intră, nu te formaliza.

A dat din cap, a strâns din buze.

— Săru-mâna.

Doamna, nu era Stănescu, era secretara, doamna Oancea, a mimat supărarea. Avea manichiura perfectă, strălucea în culorile curcubeului. Buzele s-au adunat, apoi s-au lăsat în jos, apoi s-au strâns, apoi s-au ridicat și întredeschis.

— Hai, hai, ce faci pe aici? Dar intră, te rog!

Avea piciorul drept pus peste cel stâng, iar cel stâng înclinat la 45 de grade, lung, subțire, terminat într-un pantof de culoare ivorie. Celălalt era într-un mod yoghin adus în spate. Masa de sticlă lăsa vederii o parte din ea, dar nu tot, ascundea o altă parte, așa cum pe o a treia o ținea străvezie, estompată, stârnind dorința apropierii.

— Eu...

Fără să-și fi schimbat poziția, fără ca măcar să fi schițat ceva mai mult decât o mimică bine exersată, doamna Oancea clămpăni pe tastatura laptopului, folosindu-și unghiile lungi ca pe niște extensii.

— Ai programare la ora 11 și jumătate. Am dreptate?

Dădu din cap.

— Da, doamnă.

— Oancea.

— Da, doamna Oancea. Am fost chemat.

— Invitat, dragă.

— Da, doamna Oancea

Oare nu așa îl chema și pe inginerul acela înalt, cu o burtică rotundă și cu chelie? Parcă avea și ochelari, ba chiar și niște haine cam adolescentine pentru un individ la 50 de ani. Nu contează, Bogdan îi vedea chipul, corpul mai mult ca pe o amintire veche, restul, vocea, ochii, sprâncenele arcuite, fruntea brăzdată de o cută adâncă se compuneau pe măsură ce vocea secretarei se auzea tot mai clar.

— Dar tu poți să-mi spui Rodica, așa cum îmi zice toată lumea. Doar ne știm încă de la început, dacă țin eu bine minte, și nu cred că e altfel, tu mi-ai instalat computerul. Era unul mare, negru, din care ieșeau o mulțime de fire.

— Desktop.

— E mult mai bine cu laptopul. Curat, silențios, rapid și cu programele la zi! Ia spune, ce ați făcut cu computerele vechi?

Asta se întâmpla acum trei ani, toamna, hala era gata, făceau teste de încălzire. Partea de office, cum i se spunea clădirii în care lucrau birocrații, lipită de hală, strălucea de curățenie. Mochetele arătau impecabil, birourile șterse de praf, tablouri mari cu mesaje motivaționale ornau pereții. De altfel, designerii și it-iștii erau singurii care mai trebăluiau pe acolo. Și unii și alții se credeau deosebiți și, astfel, se evitau. Lumi diferite, artiști, ingineri, creatori, tehnicieni.

— Ce am făcut? repetă el întrebarea ca un școlar prins cu lecția neînvățată.

Doamna Oancea, Rodica, îi zâmbi. Observă o ușoară mișcare a picioarelor, dar presupuse că e un fel de iluzie datorată prea multor nuanțe de alb-gri-argintiu. Doar roșul buzelor făcea notă aparte, locul de care i se lipeau privirile mai des decât și-ar fi dorit. Și zâmbetul apăru din nou. Cum naiba îl chema pe inginerul ăla, de ce chipul lui i se ștergea din minte imediat ce încerca să-l fixeze?

— Au fost redistribuite, spuse el într-un final.

— Redistribuite, repetă și doamna Oancea, iar el știu că ea îl tachina.

Se concentră asupra amănuntului, poate că nu era ca artiștii ce potriveau culorile din tablourile abstracte, sau ca cei mult mai pe gustul lui ce desenau schițele viitoarelor automobile, dar putea lega detaliile împrăștiate și le putea aduce la un loc, compunând imaginea finală. Analiză. IBM-urile ajunseseră la nivelurile mai mici ale birocraților, acolo unde forma lor paralelipipedică nu era interpretată ca o insultă adusă esteticului.

— Ce cuvânt: re-dis-tri-bu-i-re, silabisi ea lovind în același timp cu unghia în sticla biroului. Așadar nu au fost ca-sa-te.

Bogdan își mută greutatea de pe un picior pe altul, doamna Oancea se aplecă ușor peste birou. Bluza din mătase albă, semitransparentă, se depărtă de pielea ce părea în lumina caldă a lămpii de birou, aurie. Își fixă din nou privirea pe buze, apoi pe unghia care continua să lovească sacadat, și din nou pe buze: roșii, pline, strălucitoare, perfecte, ușor întredeschise. Era prea cald, iar el încă nu aflase de ce fusese chemat, invitat. Doar dacă nu cumva... Oare?

— Unele sunt casate.

— Distruse?

— Nu, spuse el, reformatate și donate, școlilor în general.

— Toate?

Făcu un efort să și-l reamintească pe inginerul electronist. Avea ochelari și degete lungi, nervoase. Parcă nu mergea, se furișa, cu ochii în toate părțile, șovăielnic, cu figura aia de martir a celor incapabili să-și găsească un loc printre ai lui, dornic să fie adoptat de alții. De it-iști, în cazul lui. Ce voia oare? Probabil îi auzise vorbind despre "redistribuire". Ce nevoie aveau cei de la office de plăci grafice puternice, când ei se puteau distra săpând după criptomonede, sau puteau încinge jocuri în rețea cu omologii lor din alte țări?

Strânse din buze, își înclină ușor capul, își roti ochii. Nu voia să-i arate că-i descoperise jocul. Nu încă. Domnul electronist râvnea la ceea ce doar ei aveau acces. Asta putea crea un precedent. Se opri din mimarea gândirii. Buzele erau și mai mult întredeschise, picioarele se mișcară vizibil, însoțite de data asta de zgomotul provocat de frecarea mătăsii. Înghiții în sec. Aveau două IBM-uri puse deoparte, pentru piese. Oare ce voia?

— Nu toate.

— Aaaah, auzi el ca pe o șoaptă.

Nu se mai putu stăpâni și înghiți în sec. Din nou imaginea inginerului se estompă. Poate că nu era pămpălăul din amintiri. Avea ochi albaștri, o privire, hm, da, tristă, dar inteligentă, ca a unui intelectual. O anumită morgă aristrocrată, un mers ușor, plăcut. Își aminti că femeile din hală șușoteau la trecerea lui, unele se înroșeau. De înțeles, realiză Bogdan, dacă ea, doamna, Rodica îi este soție. Și totuși, se încruntă el, inginerul abia de era tolerat în cercul lor.

Își desprinse privirile de pe buzele roșii, printre care zări timp de câteva clipe albul perfect al dinților, și le îndreptă spre ușa ce-l despărțea de biroul directoarei.

Auzi un hm și reveni alarmat. Rodica își îndreptase spatele, buzele formau o linie subțire, iar ochii, umbriți de gene lungi, care fluturau speriate, erau îndreptați spre monitor.

Se fâstâci. Se gândi: ce naiba sunt așa calic, ce-mi poate cere, memorii, o placă grafică, o licență de win, mare lucru. Trebuia să spună ceva, atmosfera îl sufoca. Trase aer în piept.

— Pe cele mai deteriorate, sublinie el cuvântul, le păstrăm pentru…

Doamna Oancea își îndreptă fața spre el, arcuindu-și sprâncenele.

— … piese de schimb. Uneori avem nevoie rapid de o depanare și, ca să nu așteptăm prea mult, scoatem din altele. Cel mai des se strică placa de rețea, uneori dă rateuri placa grafică. Ele, calculatoarele, computerele, funcționează non-stop, însă nu au fost proiectate pentru asta. Ar trebui oprite măcar patru ore pe zi, desprăfuite mai des, înlocuiți unii conectori. Sunt făcute pe bandă, uneori contactele sunt imperfecte. Nu se poate sesiza, dar e suficient pentru ca un calculator utilizat în regim de douăzeci și patru pe șapte să se uzeze mai repede decât ar fi fost normal.

Pe măsură ce înșira banalități tehnice, Rodica îi zâmbea tot mai larg. Se mișca, îl completa cu ahuri și îhîmuri, ba chiar și un o scurt, ce-i rotunjise buzele pentru câteva lungi secunde. Se simțea bine explicând, era pe terenul lui. În primăvara trecută susținuse câteva cursuri de managementul resurselor hardware la Politehnica din Timișoara. Acum nu făcea altceva decât să le repete în fața unui auditoriu restrâns, format dintr-o singură persoană, care-i zâmbea, își rotunjea buzele, se mișca, lovea cu unghia în sticla mată a biroului.

— Spune-mi, îl întrerupse ea la un moment dat, iar el ca un profesor conștiincios răspunse:

— Da, te rog.

— Știi unde se poate afla un anumit computer?

— Un anumit computer? repetă el surprins.

— Să zicem cel care a fost la doamna directoare.

La doamna Stănescu? se trezi el din nou repetând, de data asta în gând.

— E la mine.

— La tine?

Picioarele se mișcară, foșnetul se auzi îndelung, buzele își dublară volumul, dinții străluciră, la fel și pielea, și ochii.

— Aveți nevoie de el?

— Dacă ești drăguț...

Desfăcu de la curea walkie-talkie-ul.

— Marius?

— Da.

— Unde ești?

— La servere.

Era codul lor pentru mă odihnesc, sau mă joc, sau fac orice altceva decât muncesc.

— Mă grăbesc.

Așteptă. Codul însemna că sunt martori la discuție.

— Imediat, ce trebuie să fac?

— Mergi în magazia… și adu-mi compu' OP23.

Magazia, articulat, însemna depozitul lor personal, ascuns de ochii muritorilor de rând.

— Unde? întrebă Marius înțelegând urgența.

— La personal. Vezi, curat și rapid.

— Imediat, boss!

Închise. Doamna Oancea îi zâmbi larg. Avea cu adevărat cea mai prietenoasă privire. Rodica, mda, unele zvonuri ajunseseră și la ei. Se apropie, iar ea-l încurajă.

— Poți să mă ajuți cu ceva? Uite, aici în Excel, cum pot face…

Era lângă ea, umplându-și plămânii cu mirosul suav de flori. La naiba cu inginerul ăla ochelarist. Probabil că va trebui să-l ocolească o vreme, dar cât de plăcut era... Se aplecă peste umărul ei, cu obrajii atât de apropiați încât își simți fiecare firicel de păr zbârlindu-se.

— Uite, aici poți scrie o formulă.

— For-mu-lă, silabisi ea și Bogdan avu impresia că lumea tremură.

— O scriu eu și apoi o poți replica peste tot…

— Peste tot.

Se auziră bătăi în ușă, urmate de intrarea timidă a lui Marius.

Bogdan se îndepărtă. Secretara avea deja spatele drept, privirea mai tăioasă ca a unei săbii de samurai și buzele strâns lipite.

— Pune-l acolo, arătă ea spre spațiul făcut de un corp de bibliotecă, plin până la refuz cu bibliorafturi, cu peretele. Și vă mulțumim!

Temperatura coborâse vertiginos. Se simțea o tensiune în aer, care-i nedumerea pe acei doi it-iști, din motive diferite. Doamna Oancea își luă privirea de la ei concentrându-se pe monitor. Ieșiră bombănind saluturi.

Holurile clădirii de office erau mari, bine luminate, decorate generos. Se strecurară printre bărbați la costum și femei la taior.

— Ei bine, spuse Bogdan când intrară în liftul ce-i ducea în hală.

— Am salvat totul, îi răspunse zâmbind Marius.

— A fost timp.

— Suficient! Am instalat și un troian.

Chicotiră binedispuși. Pe hard erau o mulțime de poze cu directoarea și secretara.

— Oare de ce oamenii sunt atât de neglijenți?

Săltară din umeri. Și ea, gândi Bogdan, credea că eu nu știu. La ieșirea din lift îi aștepta inginerul. Marius îi dădu o bucățică de hârtie, cu datele necesare conectării la cloudul cu pozele și la camera din calculator, în timp ce Bogdan se uita în altă parte. Nu reușea deloc să-l privească pe acest înfrânt vicios.

— Aici sunt banii, le șopti inginerul.

Marius ascunse imediat plicul. Își strânseră mâinile.

— Ce imbecil, șopti Bogdan.

Marius ridică din umeri.

Pe seară, acasă, citi mesajul: "Îți mulțumesc." însoțit de mai multe inimioare și buze roșii. Se lăsă moale în fotoliu. În Excelul deschis îi lăsase datele de conectare la același cloud și la camera video. Inginerul va avea o surpriză. Ha, ha! Trase aer în piept rememorând starea de plăcută moleșeală ce-l cuprinsese în preajma ei. Unele senzații, își spuse el, sunt de neprețuit.

23-24 iulie 2021, Bunești