Postura de membru într-un juriu de literatură presupune mereu aproape același scenariu: mai întâi, conturarea unui orizont de așteptare în privința manuscriselor, nerăbdare și curiozitate în creștere cu cât momentul primirii textelor este mai aproape, apoi travaliul asiduu, citirea unui număr mare de manuscrise într-un timp relativ scurt, perioadă care poate fi și obositoare și frustrantă uneori, dar și entuziasmantă atunci când descoperi scriitori veritabili sau care promit să devină, în fine, momentul deciziei, al confruntării opiniilor personale cu ale celorlalți membri ai juriului și selectarea celor mai bune texte.

De fiecare dată m-am străduit să fiu cât mai echilibrat și să pun în balanță gustul subiectiv cu judecata obiectivă. Cred că e cel mai onest, dar și cel mai greu să procedezi astfel, cel mai corect însă, cu siguranță. Să te lași dominat de propriile idiosincrazii e cel mai simplu, ca și a judeca conform unei grile, unui algoritm, dar care, în literatură, poate da rateuri spectaculoase sau credit unor banalități corecte.

Nimeni nu trebuie să uite totuși faptul că există un grad de subiectivitate inevitabilă, cât și că orice concurs este unul contextual – cu alți contracandidați, cu un alt juriu, într-un alt timp etc., rezultatele ar fi altele. Și nu doar că altcineva ar putea avea alte preferințe, ci chiar aceeași persoană, la vârste diferite sau în momente diferite ale existenței sale (după anumite experiențe biografice ori livrești) ar putea judeca în alt mod.

În ceea ce mă privește, caut mereu scriitura inteligentă, cultivată, rafinată, experiențe semnificative orchestrate de tot ceea ce "știința literaturii" și dexteritatea fiecărui scriitor sunt capabile. Am regăsit printre romanele citite idei interesante, calități scriitoricești reale și potențialități certe. Sunt și acum, la final, la fel de uimit ca atunci când am primit manuscrisele, de numărul mare de cărți pe care le aveau deja finisate sau aproape de o formă definitivă atât de mulți scriitori aspiranți! Pentru o cultură cu din ce în ce mai puțini cititori, faptul că există încă atâția oameni care mai cred în literatură ca formă de expresie predilectă este extraordinar și mă face să fiu optimist cu privire la viitorul ficțiunii.

Mihai Ene

După ce am semnat pactul ficțional cu autorii care și-au înscris romanele în competiția de debut a Editurii Litera, după cum m-a învățat cu ceva timp în urmă Umberto Eco, am călătorit pe cărări înguste și periculoase, mi-am zdrelit fruntea de câte o idee colțuroasă sau m-am înțepat în ciulinii unui limbaj mai colorat. Din când în când, mi-am permis o clipă de răgaz, la umbra unui copac secular, am deschis agenda și-am notat. Însemnări în marginea textelor citite la cald, apoi la rece, în miezul zilei sau dincolo de hotarele nopții, pentru a putea ierarhiza lumile mișcătoare ale cuvintelor. Vă mai amintiți notele de subsol din Țiganiada? Plimbările mele prin pădurea narativă au creat un fel de dialog cu lumea din textele citite. Uneori am zâmbit cucerită, alteori am apostrofat, câteodată am revenit asupra unor fragmente, alteori am pus semne de întrebare și sublinieri, ca orice cititor care simte nevoia să stea de vorbă cu cel pe care-l citește.

Cristina Bogdan

Am mai spus de multe ori - niciun concurs nu este cinstit, cel puțin nu pentru toți. Întotdeauna există texte care "profită" de situația emoțională a oamenilor din juriu, care se strecoară în față, chiar împotriva voinței evaluatorului, sau texte care au nevoie de acea lectură tihnită pe care un concurs n-o oferă. Cu toate acestea, spre deosebire de alte genuri, epicul are dovezile la vedere: în roman este mai greu să trișezi. Am găsit desigur volume de povestiri transformate la repezeală în roman. Pastișe. De multe ori epigonism venit din filme. Au fost și texte lungite artificial cu poeme. Și, apropo de întinderea textelor: cât credeți că înseamnă 70.000 de cuvinte? I-am auzit pe unii blamând această barieră, transformându-se în dușmani ad hoc ai acestei cifre ori în naratologi docți. De fapt, 70.000 de cuvinte înseamnă un roman scurt și prăpădit de vreo 250 de pagini. M-am bucurat pentru cei care au respectat această cerință, i-am apreciat și pe cei care au scris scurt. Au fost mai multe texte care mi-au atras atenția, dar desigur, cel mai mult mi-a plăcut Translucid al Ligiei Pârvulescu, o poveste inteligent scrisă, cu limbajul artistului de azi, cu un mesaj puternic și neobișnuit. O voce inconfundabilă are și Pavel Nedelcu, a cărui poveste e împachetată într-o formulă de avangardă. Femei de iasomie e scris în linie tradițională. Dar și celelalte, clasate pe primele 10-15 locuri, mi-au atras atenția în variate feluri. Am citit despre un dependent de jocuri, despre evenimente banale povestite cu artă. M-am delectat parțial cu un SF. Mi-a rămas în minte atmosfera densă dintr-un roman, din păcate cu subiect mediocru. Au fost și multe relatări biografice, fără valoare literară, dar și narațiuni cu potențial de ficțiune. Poate că unele dintre textele care n-au fost nominalizate vor fi publicate la un moment dat în Biblioteca de Proză Contemporană - Litera. Sau poate că nu.

În tot cazul, acest concurs a fost util ca experiență și pentru juriu și pentru participanți. Pe mine m-a pus în contact cu emoția nehotărâtă a scriitorilor care n-au debutat, iar pe ei cu siguranță i-a învățat lecția așteptării și sper ca romanele câștigătoare să le fie reper.

Doina Ruști

Și salutări de la Radu Aldulescu, aflat în călătorie.