Nopți albe, nuvela lui Dostoievski, e plasată în Sankt Petersburg, în 1848. În cinema, textul lui Dostoievski a fost regândit de mai bine de zece ori până acum. Ca mic detaliu statistic, jumătate dintre aceste filme sunt de după 2000. Interesant e că de fiecare dată povestea este dezrădăcinată și mutată în prezentul regizorului. Ajungem în Livorno, în Paris, în Brooklyn sau chiar în Mumbai.

Narațiunea lui Dostoievski, scrisă la persoana întâi, adresată "iubitului cititor" e o epitomă a singurătății și a izolării. Într-un Petersburg în care oamenii migrau atrași de localitățile de vilegiatură din împrejurimile capitalei, personajul principal, un "visător" de profesie, hoinărește prin oraș fără scop și simte că își pierde chingile care îl țineau ancorat în realitate: "Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeți copleșitoare și fără a izbuti să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine".

În "Le notti bianche" (1957), Visconti păstrează coordonatele acestei solitudini, doar că plimbările nocturne focalizează clădirile dărâmate din Livorno în urma celui de-Al Doilea Război Mondial. Adaptarea lui Bresson din Quatre nuits d\'un rêveur (1971) ne transportă lângă Pont Neuf, în Parisul de după protestele din 1968. Semnificativ că în ambele cazuri trama – care în linii mari se păstrează – e mutată imediat după niște evenimente care schimbă, într-un fel sau altul, fizionomia societății de până atunci.

În proza lui Dostoievski, un bărbat de douăzeci și șase de ani o întâlnește pe stradă, într-o noapte, pe Nastenka. În urmă cu un an, fata se îndrăgostise de chiriașul care ocupase pentru o vreme o cameră din casa în care locuia. Când el o anunță că trebuie să plece vreme de un an, cei doi fac un pact: se vor reîntâlni, în același loc și la aceeași oră în care s-au văzut ultima dată. Cum bărbatul nu revine așa cum promisese, în cea de-a patra noapte, Nastenka renunță să-l mai aștepte și răspunde declarațiilor de dragoste ale naratorului. Însă fantasmaticul chiriaș, dispărut în urmă cu un an, reapare, iar Nastenka nu ezită să-l urmeze. Ceva din acest plot, altminteri simplu de rezumat, îl face compatibil sensibilității noastre de azi.

Cum apare astăzi, de pildă, replica personajului lui Bresson? "Povestea mea? N-am nicio poveste. Nu mă văd cu nimeni. Nu vorbesc cu nimeni". Întâlnirile nocturne nu rimează, desigur, cu instituirea carantinei de noapte. Însă izolarea din textul lui Dostoievski, din filmul lui Visconti sau din acela al lui Bresson e la fel de intensă.

"Visătorul — dacă e să găsim o definiție mai cuprinzătoare — nu este propriu-zis om, ci, cum să spun, un fel de ființă hibridă. În general, el se aciuează undeva, într-un ungher izolat, de parcă s-ar ascunde acolo și de lumina zilei, iar o dată instalat astfel, e tot așa de nedezlipit de bârlogul său ca și un melc, sau semănând cel puțin în această privință cu acel interesant soi de vietate care este și făptură, și casă la un loc, și care se numește broască țestoasă. De ce crezi că se complace atât de mult între cei patru pereți, zugrăviți negreșit în verde, înnegriți de funingine, de fumul de țigară și din care răzbate o dezolantă tristețe?"

Dostoievski dă aici o definiție care sigur că se potrivește pe calapodul fiecărui timp sau spațiu. Dar trebuie să recunoaștem că astăzi – cu sau fără înclinații de "visător" – am fost cu toții somați să devenim astfel de personaje.