Literatura invită, nu de puține ori, la un exercițiu olfactiv, de imaginare a unor arome și esențe specifice unui anumit decupaj, fie el spațial sau temporal. În acest sens, cărțile lasă urme, lasă, la finalul experienței diletante, (și) o memorie olfactivă. De aceea, vă invit la "degustarea" romanului lui Liviu G. Stan, Salamandre, în compania unui Chianti Classico. Imaginând patru tipuri de lumi și patru ipostaze de personaje, romanul poate fi savurat cu pornire din oricare parte a structurii sale mozaicale. Iureșul "dark", aproape schizoid ce-l împrumută toate secvențele narative din acest roman cer o detașare cerebrală în exterior, în cititor. G. Stan imaginează o galerie de caractere reprobabile, fascinante datorită formei lor rotunde, din care mai rămâne o fărâmă de umanitate (însă chestionarea privind posibila umanitate a lor se află tot în exercițiul mental – concomitent și post lecturii – al cititorului. Ca nici un alt roman contemporan, romanul lui G. Stan înfățișează vieți cu rezolvări în experimentul social ori în analiza rece, clinică.

De altă parte, dacă credeți că arta mai are forța de a sublima sordidul și răul existențial, vă invit în compania lui Radu Găvan, din Isus din întuneric, alături de un vin Merlot de Corcova. Nu, nu vă lăsați pătrunși de capcana cheii religioase a romanului, deci nici paharul de vin nu trebuie încărcat de alură mistică. Din contră, eterna condiție a artistului este cea care străbate firul (roșu, iată) al romanului, de tipul unui Thomas Mann inversat, răsturnat. Căutările pseudo-biografice ale personajului Amedeo rămân întotdeauna căutări la nivel simbolic. Dacă este să numim cea mai mare realizare a prozei de față, aceea e ușurința prin care contururile tari sunt dizolvate, topite, adaptate, în definitiv, pentru a susține jocul simbolic. Însă reculul nu este fărâmițarea narațiunii, blurarea până la indisociere, ci tocmai construcția unui imaginar ce-și afirmă mesajul puternic estetic.