Revistă print și online

Strange Beings

Pe noptiera ta neagră e un aparat de radio Blaupunkt cu luminiță verde în frunte. Mă gândesc: acolo înăuntru sunt atâtea voci. 

Stau în picioare lângă umărul tău și nu îndrăznesc să mă mișc: tu vrei să auzi tot, dar sub noi este o poștă, și telegraful face vocile să hârâie. Mi se pare că tocmai îi aud pe Stan și Bran. Zâmbești. 

Înainte stătea în odaia ta un surdomut, care făcea focul în soba neagră din sufragerie. Deschidea portițele argintate. Punea lemnele. Adăuga hârtii și un strop de gaz. Privea și tăcea. Zile întregi. Într-o zi n-a mai stat. S-a făcut bursuc: așa mi-au spus, că s-a dus la zdup. 

Holul acela, de fapt, era prea mare ca să se încălzească vreodată. În afară de ziua când ai pus tu 33 de cuburi din lemn pe foc, și m-ai învățat să le număr. Iar eu ți-am spus basmul pe care mi-l făcusem singură. 

—De ce ți-a trebuit?, m-ai întrebat. 

—Fiindcă pe celelalte le știu deja.

Era o poveste despre omul de lemn care a tot căutat flacăra până ce focul l-a transformat în cenușă. 

Când s-a stins focul din hol, ai adunat cenușa. 

—În șemineul ăsta se face foc de peste două sute de ani, mi-ai zis. 

—E mult, două sute de ani? te-am întrebat. 

—E ca și cum străbunicul tău de acolo din tablou ar fi acum mai mic decât tine, iar tu ar trebui să aștepți să se facă el mare, să-l crească pe bunicul tău, să vină apoi mama ta pe lume...

Ți-am adormit atunci cu capul pe umăr, peste cămașa albastră, mai caldă decât soba de pe vremea străbunicului meu.

În holul cu cărți pe toți pereții, ceaiul tău e încă pe masă, cu felia mea de pâine cu unt, pe care n-am apucat să o mănânc, pentru că se făcuse prea târziu. 

—Decât să întârzii un minut, mai bine ajungi cu o jumătate de oră înainte!

Trag taburetul roșu și mă cațăr până la dicționarul cu coperți de piele maro și litere aurii. L-am pus pe masa rotundă. Ce noroc că e atât de mare masa. L-am deschis. Mi se împleticesc ochii printre vorbe. Sunt acolo de toate: ceasornic, clopotniță, mistrie, fedeleș... Dar "mai bine mai curând" nu e nicăieri. L-am căutat până ce mi-au amorțit brațele tot dând paginile uriașe. Când zăpada topită nu mai curge prin burlanul care răpăie din zori, se trântește ușa de perete. E încă zi.

E atât de noapte încât se văd stelele, ca atunci când mă lași să stau cu tine și ai mult de lucru. 

Îmi pui un sandviș în mână. Coborâm pe întuneric etajul care ne desparte de câinele de la parter. Bicu latră tot timpul. Ce să facă și el. Mă tragi lângă tine: nu mușcă, dar știi că mie tot mi-e frică. "Bicu cel ubicuu," zâmbești. Mă gândesc că e un cuvânt englezesc. Nu îndrăznesc să mai întreb. 

"Înainte să întrebi de ce, gândește-te bine—poate afli singură." Dar, oare, Bicu o fi știind englezește, ca noi?

Mai ies și alții din curți. Nu luăm tramvaiul 23 din fața casei, pentru că tramvaiele nu au început să iasă. Toată lumea merge pe jos în aceeași direcție. Ce noroc, mă gândesc, că așa chiar nu ne putem pierde. Eu nu știu niciodată exact unde sunt. 

—Trebuie să ții minte fiecare colț! te superi. Dacă mâine te las singură la Stockholm, ce te faci? 

Nu te întreb ce e aia Stockholm. Mă gândesc că trebuie să fie un loc. Unul unde ai vrea tu să mergi. Îți răspund doar așa, ca să mă aflu în treabă: 

—Mă iau după hartă.

Te uiți amuzat la mine: 

—Facem o încercare? 

Și mi se umple coșul pieptului cu o bucurie pe care tu încă nu o înțelegi.

Mă iei pe umeri, ca să poți merge repede. E răcoare și adorm cu brațele în jurul gâtului tău. 

Când mă trezesc, sunt toți colegii tăi în jurul nostru, și ne aflăm într-un loc foarte mare. Plin cu oameni. Nu mai sunt stele. 

Mă mai trezesc o dată și, gata, e soare. Suntem într-un rând lung, iar înaintea și înapoia noastră sunt atâtea astfel de rânduri că nu-mi ajunge 33—cât m-ai învățat—ca să le număr pe toate. 

—De ce strigă Trăiască? te întreb. 

Zâmbești, iar prietenii tăi râd de-a binelea: 

—Toată lumea vrea să trăiască. 

—Păi atunci de ce strigă numai unii? Tu nu vrei? 

—Șșșt, spui. E secretul nostru. Noi vrem să trăim altfel. 

Aha, am priceput! La fel ca lonesome: our little secret

Lidia VIANU

Poetă, autoare a numeroase studii și eseuri, profesor (la Universitata din București), Lidia este specialistă în literatură britanică modernă și contemporană. Dintre cărțile sale amintim: T. S. Eliot – An Author for All Seasons (1997); British Literary Desperadoes at the Turn of the Millennium (1999); Prizonieră în oglindă (roman, 1993); 1, 2, 3, (1997); Moderato 7 (1998); Foarte (2001). Afilieri: USR, PEN România, ESSE (European Society for the Study of English), EAAS (European Association for American Studies), RAAS (Romanian Association for American Studies).

în același număr