Mi se pare mie sau after-shave-ul ăstuia miroase a sulf?!

Individul negricios se strecoară, presându-și o palmă pe abdomen, printre șevalet și masa reglabilă, atent să nu-și atingă sacoul roșu, impecabil, de ele. Se oprește în fața peretelui în care îmi bat în cuie icoanele și le cercetează curios. Zăbovește mai mult în fața celor mari, pictate pe lemn, cu un singur sfânt și nu pierde aproape nicio secundă, pufnind ușor, scurt, pe nas, în fața celor pe sticlă. Din când în când, reflex, ridică mâna stângă și zgâlțâie stânga-dreapta un Omega automatic, de aur. Nu spune nimic. Îl privesc cu speranță.

Prezența lui masivă îmi micșorează mai tare atelierul. S-a împuținat aerul. În răstimpuri scot pensula de după ureche, mă scarpin cu coada ei pe gât, în creștetul capului, după care o bag la loc.

Pare dumirit când se răsucește spre mine. Îmi comandă:

— Vreau o icoană, dar nu din asta rusească sau bizantină, cum i-o zice, în care toate fețele arată la fel, ci una realistă, ca la catolici.

Ezit o clipă, apoi, cu ochii pe ceasul de la mâna lui, zic:

— Se face.

— Și o vreau pe pânză, trei picioare pe două. Plus minus câțiva inci. Nu contează.

— Foarte bine. A cui vreți să fie icoana? Adică, ce sfânt vă pictez în ea?

Face o pauză, se uită de sus la mine și-mi șuieră:

— Iuda! O icoană cu Iuda.

Cobor ochii în podea și-mi sprijin bărbia pe piept, fac și eu o pauză, după care oftez:

— Se face.

— Dar nu-l vreau decât pe el în tablou, celelalte personaje, dacă mai pui pe cineva, să fie așa, încețoșate, abia schițate. Și vreau ceva original, nu copie după cine știe ce maestru renascentist!

— Se face.

***

După ce-am răsfoit zeci de albume începând cu Giotto, neuitându-i nici pe Bassano sau Perugino, și oprindu-mă la Gustave Doré, am hotărât să-l pictez pe vânzător șezând la masa Cinei cea de taină, semiprofil, cu degetele încleștate pe punga cu arginți.

Totul a ieșit mulțumitor, lumina cade bine, cutele veșmântului curg cum trebuie, venele de pe dosul palmei îndeajuns de umflate, dar, exact la final, am rămas în pană, nu găsesc model pentru cap. Răscolesc net-ul după poze cu decăzuți, criminali, politicieni, dar nicio față n-are acel ceva-ul ăla de care am eu nevoie.

Închid laptop-ul cu pocnitură și nervos, înciudat, merg la baie să-mi arunc niște apă pe față. Mă uit în oglindă la bărbosul ciufulit, încercănat și-l înjur urât. Brusc îmi vine o idee și alerg înapoi în atelier.

***

Nu pare să-l impresioneze în vreun fel faptul că tabloul lui e autoportretul meu. Îl privește cu ochi mijiți din mai multe unghiuri și de la diferite depărtări. Cu voce albă zice:

— E bine. Împachetează-l.

Fac câțiva pași spre colțul în care, într-o găleată mare, țin sulurile cu hârtie.

— Nu, nu, nu-i gata!, se răstește la mine.

— Cum adică nu-i gata!

— Nu i-ai făcut aureola!

— Păi, Iuda n-are aureolă, nu-i sfânt!, răspund aproape arțăgos.

— Uite cum vine treaba — vocea i-a coborât două tonuri — eu rotunjesc plata la 1.500 și tu îi trasezi repejor un cerculeț deasupra capului. Discret, nimic auriu sau argintiu.

"O mie cinci sute. O mie cinci sute. O mie cinci sute.", repet, în gând, în timp ce amestec puțin acril galben cu cea mai subțire pensulă pe care o am.

Pleacă zâmbitor, cu tabloul la subțioară, nu înainte de a-mi fi pus în palmă, numărându-le una câte una, 30 de bancnote de 50 de dolari.