Un roman cât zece: "complexitate" devine un cuvânt insuficient pentru a reda toate impresiile pe care ni le transmite universul creat de Ligia Pârvulescu în Translucid. Stupoare, teamă, compasiune, nedumerire, dar și multă admirație. Stupoare față de întorsăturile de situație atunci când deja nu ne mai așteptam. Teamă pe măsură ce descoperim personalitățile malefice ale anumitor personaje pe care ajunseserăm să le îndrăgim. Compasiune față de modul în care acești atacatori devin victime. Nedumerire în fața multitudinii de metamorfoze ale personajelor care se contopesc până la identificare, fără a-și pierde, în mod paradoxal, identitatea. Admirația este cel mai ușor de explicat, pentru că reprezintă elogiul nostru față de stilul scriitoarei care dirijează până la capăt, fără teamă, destinele întretăiate ale ființelor din Translucid.

Niște ființe umane și nu prea, cel puțin nu de la un punct, în această alegorie contemporană a universului care se mecanizează, printr-o reificare ce nu poate duce decât la una dintre cele mai crude distopii. Nici măcar protagonista cu nume exotic, Flaminia, nu reușește să salveze acest mediu citadin automobilistic, în ciuda semnificației aparte a numelui ei, de slujitoare a zeilor. Căldura de animal ajunge să piardă teren în fața netezimii de statuie în cazul acestor oameni care pierd controlul în fața instalării unei noi realități. Câtă dreptate avea Flam atunci când se gândea la posibilitatea de a se dezbrăca de propria piele prin deschiderea unui fermoar! Mai ales fiindcă ea este prima care suferă iremediabila transformare, atât propriu-zisă, cât și simbolică.

Iată că în romanul Ligiei Pârvulescu este posibilă și meditația asupra condiției de cerșetor. Lumea crailor străzii, Hafroditu’, Jetonu’ și Tercă, se întrepătrunde gradual, dar cu atât mai intens cu cea a intelectualilor. Magda este una dintre puținele reprezentante ale celei de-a doua lumi care nu regretă acest lucru, iar Flam ajunge chiar să profite de acest melanj în lupta ei pentru schimbare. Schimbare a lumii, dar și a propriei condiții pur umane. Nu degeaba îi spune Aryan că melodia Fluturele e despre ea.

Influența muzicii este covârșitoare în acest roman prin figura deificată a Elizei, misterioasa cântăreață cu un singur nume, ale cărei versuri se repetă în mod constant de-a lungul romanului. Un întreg rupt în trei – aceasta pare a fi cheia perfecțiunii (dacă mai poate fi vorba de așa ceva într-un univers cel puțin imperfect). Pe măsură ce avansăm cu lectura, ne dăm seama că aceasta este, de fapt, cheia de decodificare a acestui mesaj narativ, trioul Flam-Rosa-Magda devenind o singură ființă, cu ecouri despre Matei, Aryan și Ramon. Câte trei entități, trei individualități care se condensează și trec prin schimbări corporale, arătându-ne astfel că materia (translucidă sau nu) este doar un pretext de manifestare a voinței. Mai ales atunci când personajele care detectează diverse mirosuri de libertate nu mai suportă greutatea de copac de oase și carne a propriului corp.

Dacă tot am vorbit despre muzică, putem aduce în discuție și opusul ei, disonanța care se traduce uneori chiar prin macabrul lipsei totale a oricărui sunet: liniștea. Odată cu avansarea aproape pandemică a distopiei, oamenii (sau ce mai rămăsese uman în ei) încep să uite cuvinte. Departe de a fi ecoul intertextual al amneziei lexicale descrise de García Márquez în Macondo, acest episod capătă dimensiunile unei catastrofe. Intelectualii ajung să se coboare astfel până la nivelul pozitiviștilor. Da, în acest roman în care totul este posibil, chiar și ideea de "pozitivism" capătă alte înțelesuri ‒ în mod paradoxal, negative. Total negative.

Într-o lume în care deținerea cărților devine ilegală, iar nivelul cenzurii depășește orice coșmar, dragostea devine o inevitabilă fraternizare cu dușmanul, deși prin experiența amoroasă, omul ajunge să audă cum se așterne praful. Cel puțin Flam reușește acest lucru atunci când este cu Matei. Dar nu se pune problema de romantism sau de poezie: sfatul cinstit al cerșetorului care a fost student la Drept este să turnăm cinism peste poezie. Singurele poezii care sunt permise sunt cele care, în mod evident, se opresc la o gamă limitată de trăiri. În mod clar, cuvântul de ordine este opusul. Bucureștiul devine Tristești, Ploieștiul, Sorești, Calea Victoriei, Calea Înfrângerii, în acest joc al etimologiilor populare care aproape că ne amuză. Mai ales după ce am experimentat, alături de personaje, cât de dur poate fi traiul într-o lume în care nici măcar copacii nu mai au loc, iar singurul domeniu care mai prosperă este cel al meseriilor erotice, ca metaforă a degradării totale a ființei umane, redusă doar la instincte.

Singura posibilitate de evadare rămâne teleportarea mentală în Mexic. Neașteptată ca mostra poetică sinceră, atribuită personajului Magda, această destinație devine un liant între personaje. Înzestrată cu atributele unei veritabile axis mundi, plaja mexicană cu locurile ei de purificare (temazcal) și de retreat asistă la întâlniri post-mortem și la transformări celulare. Pe scurt, la un amalgam de translucid. Femeie cu nume de bărbat, conform lui Aryan, vizitator obișnuit, Mexicul permite o libertate totală, așa cum își dorea Flam când se imagina intrând pe la ieșire. Aici încă mai exista luna, probabil ar mai fi existat și teii (dacă ar fi permis-o clima), iar prostirea maselor prin regimul pozitivist de meditație în fața televizoarelor cu purici este, aici, doar o amintire urâtă.

Până și necrofilia este înăbușită pe această ființă cu malformații, care este nici mai mult, nici mai puțin decât Pământul, cămin din ce în ce mai puțin primitor pentru marea de ființe oarbe și aspre – oamenii.

Dar toate au o rezolvare pentru aceste fantome translucide ale unor oameni translucizi. Călin, băiețelul-fantomă care nu a fost, de fapt, un băiețel, le arată personajelor, prin aparițiile lui, că au o misiune comună, în care Eliza, simbolica divinitate cu rol de dirijor din umbră, are încă un rol la care nu ne-am fi așteptat.

Se spune că cele mai bune romane sunt cele care sunt greu de rezumat, pentru că fiecare detaliu are farmecul lui. În cazul romanului Translucid, până și detaliile au detaliile lor mai mici, care le compun. Prin urmare, concluzia este clară.

Ligia Pârvulescu – Translucid, prefață de Doina Ruști, BPC, Litera, 2022