Am atâta ură acumulată, încât mi-e frică. Nu știu de unde sau către ce se va ajunge, dar simt o dorință turbată de a face rău. Și aș face. Aș sparge seturi întregi de farfurii și aș buși orice om care ar avea tupeul să mă privească în vreun fel care să nu-mi convină. Mă enervează până și simplul fapt că cineva are impertinența să mă contrazică. Nu suport. În sinea mea sunt conștient că greșesc și că tre’ să-i ascult și să-i accept. Dar nu mai pot! Nu sunt cel mai bun om de pe pământ, știu asta, dar încerc să temperez ura asta din mine. Oricât aș iubi pe cineva, la un moment dat tot trebuie să renunț la el. Pentru că mă apucă pandaliile la fiecare mișcare greșită. Dacă paharul nu e pus la locul lui, comentez! Dacă a căzut un castron pe gresie, mă apucă spumele mării! Îmi vine să întorc casa cu curu’-n sus și să plec. Să caut locul ăla la care mulți speră, unde să fie liniște și să nu fii tras la răspundere pentru orice căcat. Apoi îmi trece și mă gândesc la toate prostiile întâmplate și-mi simt mațele frământând pe interior. E ca un lichid super încins pe care o mână invizibilă îl toarnă pe organe. Mă arde de mă rupe în două, dar cultiv sentimentul ăsta. Mă crezi? Îl caut. Mă hrănesc din el și cu toată măsura de siguranță îți spun că el mă inspiră. Sunt autentic atunci. Sunt eu, cel scos în lume pentru a crea ceva, pentru a lăsa chiar și o idee în urma lui. Urmez inconștient un dicton al catharsisului, al durerii creatoare. Se zice că din penitență ies lucruri mari. Singurătatea pe care voi mi-ați asigurat-o, ca măsură de siguranță sau probabil de pedeapsă, devine calea către eul interiorizat, către acea formă autentică, nepervertită, ce înțelege esența lumii fără intervenția răului. Sunt ca o bucată de nectarină în care trebuie să-ți înfigi degetele cât mai adânc pentru a o desprinde perfect. Și dincolo de pulpă se vede sâmburele, care odată spart, ascunde o altă formă a evoluției. Aici sunt eu cel autentic, în sâmbure. Și nu pot ajunge la mine decât prin sacrificiu. Sunt ca un Icar care și-a dorit zborul cât mai aproape de soare, dar care a fost răpus de visul său. Măcar a încercat, nu? A murit pentru idealul său. Iar după toată starea intensă de veghe, după ce îmi simt corpul sleit, transpirat după lungi ședințe de meditație și de purificare, caut altceva. Și găsesc un alt corp cu care să mă identific. Mă arunc deliberat în omul pe care îl găsesc și ard toate trăirile cu întreaga putere. Nu fac rabat de la nimic. Nu-mi pasă de nimic. Dacă ar fi să mă arunc de pe cea mai înaltă stâncă legat de o coardă elastică, aș face-o. Nu m-ar interesa consecințele, pentru că mi-aș redescoperi fericirea de moment. Starea aia în care corpul e prea mic pentru tulburările chimice din creier. Momentul ăla în care ai vrea să bei și să fumezi, în care ai ieși la două noaptea să te plimbi, starea aia de neliniște, dar de împlinire. Așa aș vrea să mă simt, dar numai după ce am epuizat perioada de penitență. Doar după ce mi-am golit acumulările din minte în fața unui caiet și al unui pix. Pentru că în mine, vocea celuilalt are nevoie de liniște. Altfel țipă.

În alte zile nu-mi recunosc corpul. Nu râde, e frustrant! Seamănă cu mine, reacționează la stimuli și la durere, dar se comportă de parcă ar avea o identitate proprie, străină de a mea. Devine parte dintr-un mecanism pe care nu-l cunosc și pe care nu-l pot controla. E ca un corp de gelatină, moale și transparent, ce funcționează din inerție. Bea, mănâncă, face sex, se cacă și transpiră. E un corp condus de un alt corp pe care nu îl poate asimila. Ca la spectacolul de păpuși. Carnea mea stă lipită de oase prin pârghii de ață. E o ață veche, de cusut sacii de iută. Bine că măcar e rezistentă, că altfel începeam să-mi pun întrebări serioase în legătură cu proveniența mea. Îmi imaginez câteodată că sunt scos dintr-o mașină de tocat gelatină, ca în "Another Brick in the Wall", faza cu oamenii împinși pe banda de procesare a cărnii. Și o mână gigantică adună pasta dizgrațioasă și o aruncă într-o matriță de creat oamenii. Apoi o lasă la răcit, până când corpul începe să prindă contur. Imediat ce aluatul se întărește, bate forma pe spate, ca la tăvile de brioșe și mă aruncă pe o masă de metal. Mă văd tăvălit printr-un praf alb, fără putere de a vorbi sau a mă mișca, dar am conștiință. Apoi mă conectează prin niște furtunuri la o centrală de pompat lichid și corpul prinde viață.

Așa mă văd, cu toate că mi-e greu să mă identific cu o specie de indivizi de gumă. Pentru că tind să cred despre mine, nu cu foarte multă încredere, că sunt totuși un om întreg la minte. Nu cea mai frumoasă specie, dacă ar fi să o expunem într-un cub cu pereți de sticlă, și nici cea mai performantă. Precum o Dacie 1310 cu care poți porni la drum, dar care riscă să te lase în mijlocul șoselei. Multe amintiri nu mai sunt. E ceață.

Alteori îmi văd corpul bubos, pe cale să se transforme într-o mare aluniță ce tinde să cucerească fiecare bucățică de piele. Sunt atât de obișnuit cu zecile de puncte maro ce se transformă în excrescențe, încât nu pot să-mi prevăd viitorul decât scărpinând o zonă pufoasă, cu câteva fire de păr ca un palmier. Știi, tu, sunt acele fire care înțeapă textura moale a aluniței, dar pe care ți-e frică să le tai.

Când am fost la dermato, tembela de doctoriță a ridicat din umeri. A dat-o pe un diagnostic ereditar, că ele apar genetic. De parcă e vina mea că m-am născut așa. Cum s-or fi combinat genele materne cu cele paterne nu știu, că mie, unuia, mi se pare că le-am luat pe toate. Da, am furat toate alunițele lor, combinate cu cele ale bunicilor. Sunt un dalmațian care se uită către părinți și se întreabă cu ce a greșit. Și cum trec anii, așa se înmulțesc și ele. Poate într-o zi mă voi trezi ca gândacul lui Kafka într-un corp rotund, maroniu.

Dar știi ce e ciudat? Poate părea nelalocul lui că-ți spun asta, dar când le ating am o senzație de epifanie. În mine se produc scurtcircuite ce îmi inervează creierul. E ca atunci când lași mâinile mult timp sub apă și buricele degetelor se încrețesc. Sensibilitatea lor este diferită de cea a unei atingeri normale. E exact ca atunci când ai buricele umede și atingi mufa cablului de încărcare a telefonului. Cei cinci volți trec prin piele până la sinapse, într-o senzație de gâdilare. Și sunt conștient că nu mă voi bucura prea mult de puterea lui, că se va activa contracția musculară și-mi va decupla legătura.

În tot acest joc, conștientizez cât de mult e implicat creierul și cât de mult intervine el în echilibrarea stărilor. Paradoxul vine când îmi cere să-i îndeplinesc fanteziile, dar tot el e cel care reușește prin diferite tertipuri să mi le refuze. E ca într-un joc sadomasochist: lovește extrem, până țâșnește sângele; oricum a doua zi nu te vei ridica din pat.

O aluniță reprezintă o eroare genetică a frumuseții. Inesteticul devine parte din pielea ce nu suferise vreo modificare până în clipa apariției. În sinea ei, alunița e o mutație cromozomială și mă uit la corpul meu cum făurește noi pui în fiecare an. După care ei cresc, se întind ca o picătură de ulei în apă și-și apără copiii abia iviți. E un război teritorial. Pentru că nu departe de ei se află o altă familie cotropitoare. Îi las să cucerească spațiul, fără să le impun traiectorii. Mi-ar fi plăcut totuși să iau parte la avalanșa de senzații din interiorul lor, când caută să-și apere proprietatea cucerită. Pentru că în interiorul alunițelor viața este străină de a mea, chiar se alimentează direct de la sursa-mamă. Mă multiplic prin fiecare aluniță. Reușesc să trăiesc zeci de noi alte vieți în imediata apropiere a vieții mele. Propriul organism își reevaluează componentele interne și reușește să reproducă în mici particule roșiatice creația, străpungând pielea și prăjindu-se la soare. E viața de dincolo de viață. Pentru că, revenind de unde am pornit, dacă te joci cu buricele degetelor pe deasupra lor, ele vor produce senzații multiple. Pe de o parte, buricele transmit un semnal tactil către creier, dar pe cealaltă parte, alunițele vor amplifica senzația de "electricitate" tot către creier. Mintea mea e dublu câștigată, primind semnale duble.

Iar dacă duc lucrurile în extrem, aș zice că sunt o bucată de carne care naște o altă bucată de carne. Corpul meu experimentează anual nașterea la dimensiuni microscopice. Întregul proces al "facerii" durează, dacă vorbim despre cele care apar sub forma unor umflături cu lichid în ele. Și, nu știu cum fac, sincer, dar mă atașez de ele. Mă atașez ca mama de copilul proaspăt ieșit din uter, pe care îl cere cu disperare să-l strângă în brațe. Dincolo de încercări, experimentez ideea ieșirii din corp. Bucăți de carne ies din corpul meu. Recreez o altă lume din propria lume. Organic mă divizez în alți mini eu, care pot avea un alt sistem de valori, structuri sau viziuni, legați ancestral la corpul-mamă. Simt și trăiesc la fel ca mine, sunt controlați de același creier ce îmi ghidează mișcările, dar devin entități de sine stătătoare. Și mi-aș pune o întrebare banală, poate că tu ai răspuns la orice: de unde știu eu că unul dintre miile de gânduri nu vine și de la un microorganism ca acesta, care trimite codificat informațiile către creier? De unde știu eu că o mini familie dintre cele expuse pe spatele meu nu activează senzorii de panică atunci când cineva depășește limita spațiului de confort? Pot eu oare să decid stoparea invaziei petelor maro? Nu! Ceea ce denotă că ele au o construcție individuală și sunt controlate de o forță străină mie, cu toate că fac parte din mine. Înțelegi?

(fragment din romanul Neuroleptic, aflat în curs de apariție la ed. Litera, BPC)