O femeie tânără, frumoasă dementă. Și zoofilă. Îl scoate din minți pe Joska, un puști care ucide cu satisfacție un animal pe care este gelos. Cum interpretați episodul în evoluția lui Joska?

Într-o matcă de viață și de moarte, marcată de abandon, de violențe suferite sau violențe la care este martor, violențe intra- și intergrupale asupra oricărei ființe vii (veverița, pasărea, copilul, femeia, bătrânul, evreii, caii șamd), de război și de crime asupra semenilor, imperativul uciderii pentru a elimina un rival (din pasiune orbitoare, fie el și un animal-rival) sau pentru a-ți apăra viața își găsește loc inevitabil. Aceste dezlănțuiri instinctuale, în sălbăticia și virulența lor, nu aveau cum să nu fie transpuse în discursul romanesc ca portret psihologic al personajului Joska, precum și în punerea în scenă extraordinară, în cadrul filmului Pasărea vopsită. Cruzimea, brutalitatea, violența, violul, supliciile, răzbunarea – cu atât mai mult în contextul socio-istoric al Holocaustului – devin amprente grupale, familiale, individuale, oricât ar încerca inocența sau tandrețea sau legăturile de atașament să le tempereze sau să le îmblânzească. Scena uciderii țapului – tăierea capului, subliniez – este și o scenă a deplasării furiei înnebunitoare, mortifere a lui Joska, pentru a nu ucide femeia ațâțătoare, cu patimile ei nestăpânite, pervertite, zoofilice. A nu o ucide pe ea, ci a ucide animalul, prin urmare, a se ucide implicit pe el, "capul înnebunit", prin deplasare - animalul din el care s-a lăsat înstăpânit de pulsiunile brute ale femeii.

Care ar fi pentru tine scena/atitudinea/descrierea etc. emblematică a cărții? Dar din film?

Scena marcantă descrisă în roman extraordinar de percutant emoțional și axiologic, pentru mine și uman, și ca lector/scriitor, este întreaga experiență a întâlnirii calului rănit, a cărei intensitate și acuratețe a transpunerii în scenă, în ecranizare, pare că nu se regăsește precum în scriitură. Capacitatea empatică a lui Joska, descrierea în detaliu a suferinței, apropierea de moarte, încercarea dezesperantă a copilului de a-l readuce acasă (pe calul rănit sau pe sine însuși, prin identificare empatică, până la confuzie pe alocuri, cu suferința celui lăsat de izbeliște), în sat, la stăpân, spre a-l salva de la moarte, o capcană de altfel, bine conturată de Jerzy Kosinski, fiindcă exact asta i-a adus sfârșitul crud, violent, spre stupefacția copilului (și a lectorului): "A doua zi dimineață, țăranul a scos doi cai mari și puternici din grajd. I-a înhămat la un plug și i-a dus la calul schilod, care aștepta liniștit lângă un gard. A tras un ștreang pe gâtul calului bolnav, legând celălalt capăt al funiei de plug. Caii puternici au dat din urechi și au privit cu indiferență la victimă, care răsufla greu. Și-a răsucit grumazul, care era deja strâns de funia întinsă... (...) Când bărbatul s-a apropiat de cal, să verifice poziția ștreangului, calul a întors brusc capul și l-a lins pe față. Bărbatul nu s-a uitat la el, dar i-a ars o palmă zdravănă peste bot. Calul a întors capul, rănit și umilit". Scena aceasta, ca și urmarea ei, într-un crescendo al cruzimii omului, este greu de îndurat, ca multe alte orori cuprinse în roman.

Din film, însă, scena care m-a urmărit o vreme a fost cea de la primele secvențe, în care Joska este îngropat cu totul în pământ, doar capul păstrat la suprafață, complet neputincios și lipsit de apărare, lăsat așa peste noapte, sub atacul crud al corbilor care îi ciuruie, întâi pe rând, apoi tot stolul, capul, însângerând-l. E cumva firul roșu narativ: cruzimea stolului/turmei/grupului care ucide ființa vulnerabilă.

Cum poate evolua psihologic și social Joska după aceste experiențe?

Sunt câteva destine posibile: psihologic, poate rămâne mereu într-o oscilație victimă – agresor; sau s-ar putea autodistruge, purtând în el mereu un călău interior, prin autosadism, până la a se deda morții; sau ar putea să transforme experiențele traumatice – ale abandonului cruzimii, violenței, crimelor – în experiențe tămăduitoare, de îngrijire, salvare, de vindecare – de sine, de ceilalți semeni; sau ar putea să evolueze în experiențe sublimatoare, transpunându-le artistic, creativ/creator în produse culturale. Social – un destin ar putea fi grija, preocuparea față de grupurile de năpăstuiți și victime, rezonând cu experiențele lor și încercând să creeze spații de asistență și îngrijire. Sau ar putea, într-o fixație contra-traumatică să urmeze calea antisocială, violentă, crudă, pentru a nu se mai regăsi vreodată în grupul victimelor. Sau ar mai fi și posibilitatea transcenderii acestora în experiențe mistice, religioase.

Ce anume face ca romanul să fie deschis spre universalitate?

Romanul atinge toate valorile umane, pe toate palierele axiologice, etice, morale, spirituale, ne transpune în condiția victimei indiferent de specie, rasă, condiție și context. Ne expune (supune chiar) la o anduranță dincolo de limite, chiar dacă readuce punctual în prim-plan un mesaj esențial: sensul profund al vieții, dincolo de omenesc, de "preaomenesc".

Alături de care alte 3 romane l-ai putea pune? Mai ales din ultima vreme.

Chiar dacă nu sunt în aceeași matrice contextuală, tematică și nici în aceeași cheie de interpretare, pe parcursul lecturii romanului Pasărea vopsită am asociat cu Acolo unde cântă racii, de Delia Owens, dar și cu Băiatul în pijamale vărgate, de John Boyne și, poate paradoxal, cu Parfumul, de Patrick Suskind – numitorul comun al tuturor fiind cruzimea umană, chiar dacă în registre complet diferite. Și acum, în timp ce scriu, realizez că toate aceste romane au fost și excelent ecranizate, la rândul lor.

Cartea sau filmul?

Îmi este greu să aleg, deoarece amândouă, ca produse artistice, sunt briliante, așa că îmi permit să le aleg pe ambele, deopotrivă, eu fiind o iubitoare și de cuvinte, și de imagini, prin urmare și de literatură, și de arta cinematografică, iar argumentul forte, cred eu, este fidelitatea cu care a fost realizat filmul în raport cu cartea, ceea ce este rarisim.