Se privește în oglindă. Pântecul său protuberant, se revarsă într-o frumusețe stranie, fertilă, peste marginea lenjeriei. E un pic bombat, cineva ar putea crede, dacă ar vedea-o, că este în primele luni de sarcină. Arată așa de frumos abdomenul ei, rotund, întins, proaspăt, aproape ireal la cei 39 de ani pe care îi va împlini peste doar câteva zile. Simte o dorință nedisimulată să se atingă, să vadă că totuși carnea asta a ei e încă tare, că nu se observă urmele timpului. Dar nu îi trebuie mai mult de câteva secunde să realizeze ceva straniu, deși sunt 40 de grade afara și corpul ei arde în interior, pielea se simte la palpare precum a unei reptile parașutate direct din Antarctica. O răceală ireală, precum un lac înghețat în mijlocul incendiului, coborând până la zona pubisului și a ovarelor. Este rece acolo, așa cum medicina chineză spune că nu e bine să fie corpul unei femei, denotă lipsă de qi . Nu are șoldurile largi, nici fundul bombat și burta de mic Buddha, nu întrunește niciunul din criteriile populare pentru a concepe. Este oare cu adevărat femeie? A fost învățată într-o cultură de sorginte masculină, profund tradiționalistă, că rolul femeii este acela de a iubi necondiționat, de a dărui această iubire totală bărbatului său, o jumătate perpetuă într-o lume efemeră, unde totul ar trebui să fie perfect, aseptic și rodul iubirii, copilul, s-ar zămisli natural, facil, o consecință a bucuriei domestice ce decurge din viața de zi cu zi neumbrită de niciun episod exterior perturbator.

O utopie recitată de bunica sa cea adânc încercată de-a lungul vieții, dar pe care ea o îmbrățișase, fără rezerve, pentru că dorea să fie un personaj de basm contemporan, pentru că basmele au în general un final fericit. Când a intrat la facultate, o rudă binevoitoare i-a spus să mai lase băieții de o parte, să învețe, să facă bani, să ajungă cineva, că o să alerge băieții după ea și nu invers. Și a învățat cât a putut și a crezut în poveste, fără să realizeze că era din ce în ce mai singură în lupta ei cu orele peste program, ea și biroul, calculatorul și sutele de pagini de citit, weekenduri pierdute pentru viață, câștigate pentru carieră, lupta cu morile de vânt, mici succese profesionale neobservate de nimeni din cei care aveau un cuvânt de spus, burning out, doctori, anxietate, călătorii pentru decompensare, ciclul reluat de la capăt, douăzeci, treizeci, curând patruzeci. Ce e al tău, e pus deoparte zicea bunica ei, laitmotivul vieții sale, până la urmă era așa de rău că aștepta un om care să întrunească toate acele criterii pe care și le dorise, elementele sine qua non ale unei povestiri perfecte?

O fața întinsă care nu își arată vârsta, o minte incapabilă să iasă din tiparul unei gândiri adolescentine, iată rețeta dezastrului total în care se găsea acum: 20 de ani în corpul de aproape 40. Cuvintele medicului ginecolog îi răsună în cap ca o bandă stricată de casetofon: AMH-ul este foarte mic, 0, 12, nu mai puteți avea copii pe cale naturală, trebuie să optați pentru fertilizare in vitro.

Cum a ajuns aici? Lacrimi mari îi curg pe obraz, lin, fără patimă. Căci, până la urmă, ce este o femeie? Nu sunt oare toate fetițele învățate din fragedă pruncie în această lume dominată de bărbați, că rolul lor pe lume este să aducă copii, să dea naștere unor miniaturi ale lor, soților lor, sau bunicilor, să transfere gena clanului mai departe și firul narativ să se repete iar și iar, până ce lumea va înceta să mai existe? Nu se gândise niciodată până acum să facă un copil, de ce ar fi făcut-o ? Își dorea un bărbat care să fie mai mult decât un simplu donator de spermă. Avea în cap imaginea un om cu care să împartă un destin construit împreună, copilul fiind o încununare a acelui destin, o împlinire a unei iubiri absolute. Vorbe din cărți, desigur, întipărite în mentalul ei și al atâtor altor persoane de sex feminin care luptă din greu să fie mame, femei de carieră și gospodine în același timp, toate astea în timp ce societatea machistă refuză să le recunoască cu adevărat și continuă să le obiectualizeze.

Se simte frumoasă și golită de conținut, ca și cum toate acele ovule care nu mai sunt, au produs o eviscerare, își simte creierul învăluit într-o ceață, tot ce a realizat, cariera, poziția socială, independența financiară, apartamentul cu patru camere, plătit cu banii jos, spectacolele la teatru, operă, excursiile în străinătate, toate s-au șters cu buretele, într-o clipă.

Iat-o așadar, în fața oglinzii, o frumusețe stranie, condamnată la singurătate. De ce se simte atât de îngrozitor, ca și cum a sărit în neant? Pentru că a înșelat așteptările societății patriarhale în care a trăit până acum? Pentru că totul este adânc implantat în conștiința ei, încât nu se poate dezice de rolul prestabilit al femeii, de gazdă a produsului încleștării a două corpuri, creatura cea jertfitoare pentru propășirea speciei? De fapt, se simte așa pentru că realizează că tot feminismul ei este de fațadă, tot ce își dorește este o iubire domestică, o casă cu grădină, un soț iubitor și doi copii care să se alerge în jurul mesei, o bunăstare burgheză cu iz interbelic, o fericire care să reiasă din simplitatea rolului de soție casnică. Mesajul i-a fost adânc implantat în creier și a devenit o parte din ea, nu se mai poate dezice de el. Imposibilitatea posibilității, asta e ceea ce o face să se simtă atât de insignifiantă, un om care și-a ratat sensul vieții. Pentru că nu poate să nu își pună întrebarea: există vreun bărbat pe lumea asta care să își dorească o soție infertilă, într-o casă doar pentru ei doi și poate o pisică unduindu-se printre picioarele lor? AMH 0, 12, niște cifre aruncate de laborant sec într-un pdf, care pot schimba totul. Și acum încotro?