nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Trecutul nebulos al unui mitoman

Încep prin a întreba: tu ce ai face dacă edificiul pe care ți l-ai construit despre un părinte, soclul pe care l-ai suit după ce ți-ai construit în minte o anumită imagine exagerată despre el dintr-odată s-ar dovedi nu doar fals, ci în întregime opus a ceea ce credeai că s-a întâmplat, că eroul a fost de fapt un trădător, un criminal, un mincinos patologic, un… ticălos? Cum ai reacționa nu doar față de el, ci și față de tine însuți în vreme ce tu, jurnalist celebru a cărui misiune în viață, inspirată poate de fapte "de vitejie" fabuloase ale acestui părinte al tău aproape mitologic, a devenit aceea de-a deconspira nedreptățile uriașe care se petrec în colțuri ale lumii despre care se vorbește poate mai puțin, tu te-ai trezi în fața unui adevăr crunt? Și ai afla aceste informații exact înainte și, mai apoi, în timpul unui celebru proces de judecare al unuia dintre cei mai importanți oameni ai naziștilor în Franța celui de-Al Doilea Război Mondial?

Sorj Chalandon, romancier celebru, dar despre care mărturisesc cu rușine că nu auzisem deloc înainte de acest roman autobiografic proaspăt apărut în colecția Raftul Denisei a Editurii Humanitas Fiction, chiar înainte de Bookfest 2023, este o figură celebră în Franța. A luat premii peste premii și a fost nominalizat la cele mai importante distincții literare (Médicis, în 2008, pentru Une promesse, în 2011, Premiul Joseph Kessel și Premiul Simenon pentru Mon traître, în 2011, Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze pentru Retour à Killybegs, iar pentru romanul Al patrulea zidLe quatrième mur, 2013, Humanitas Fiction, 2014, plus Goncourt des lycéens și Premiul Liste Goncourt – le Choix Roumain). Cu toate astea, am uitat complet de romanul Al patrulea zid, apărut acum nouă ani în traducerea lui Doru Mareș, dar Fiu de ticălos a fost prima alegere dintre cărțile de la Humanitas Fiction cu care m-am întors de la târgul de carte.

Și ce carte cutremurătoare…

"O să învăț bine ca să te bucuri. Pentru ca după război să ne vezi pe-amândoi deștepți și să nu ne vezi ca pe niște măgari." Joseph Goldberg, de 12 ani, și Chaim, fratele lui de 13 ani, nu s-au mai întors. […] "Doamne, cât ești de bun! Cât ești de vrednic. A ta e puterea, Dumnezeule. Vei fi mereu în gândurile mele, până la ultima suflare. Ajută-i pe părinții mei să se întoarcă, pe bieții mei părinți. Ferește-i de rele. Într-atât mă încred în tine, Doamne, că-ți aduc mulțumirile mele de pe acum." Liliane Gerestein, 10 ani, nu s-a mai întors. Sarah Szulklaper, 11 ani, nu s-a mai întors. Maurice Spiegel, 10 ani, nu s-a mai întors. (p. 232-233)

Este mărturia unui bărbat care a fost martor al deportării a 44 de copii și șase adulți din colonia de la Izieu, Franța, în zorii zilei de 6 aprilie 1944. La procesul intentat unui monstru pe nume Klaus Barbie adus înapoi tocmai din Bolivia, unde trăia după terminarea războiului, la adăpost și crezându-se ferit de brațul lung al justiției. Monstru care a ordonat răpirea acelor copii (plus a câtorva sute de adulți, înainte și după) și trimiterea lor în lagăre din care nu s-au mai întors. Cu complicitatea nu se știe cui, care le-a dezvăluit nemților că într-o căsuță din munți s-ar fi adăpostit peste 40 de copii care reprezentau, vezi bine, un mare pericol pentru armata germană. Barbie îi are pe conștiință. Conștiință care însă nu l-a împiedicat să doarmă noaptea sau să le rânjească superior din boxa acuzaților celor chemați să-i arunce acuzații în față pentru cum îi torturase în timpul războiului spre a-i face să mărturisească.

N-a aflat nimeni cine i-a trădat pe copii. Cine-a putut fi atât de nemernic încât să trimită la moarte 44 de copii care nu făcuseră rău nimănui. Sorj Chalandon are anumite bănuieli cum că autorul ar fi putut fi chiar tatăl său, despre care află zi de zi noi și noi grozăvenii citind arhive, însă nici măcar pe el nu vrea să-l creadă în stare de o asemenea trădare. Și-n timp ce, în 1987, se desfășoară procesul lui Barbie la care tatăl său asistă de undeva din spate, sprijinindu-se teatral într-un baston cu măciulie de care de fapt nici nu are nevoie, martorii sunt chemați rând pe rând și mai sunt umiliți încă o dată de ironia și aerele de superioritate ale unui individ incapabil de vreo formă de remușcare. Și pe care tatăl lui Sorj, care asistă la proces în calitate de jurnalist corespondent, îl admiră din priviri.

Cum e posibil acest lucru? Ce s-a petrecut în mintea lui la începutul războiului, de s-a frânt? Ce l-a determinat să spună că luptase în Rezistență, când de fapt fusese colaboraționist și comunist, îl păzise pe însuși Hitler în buncărul său berlinez și dezertase, din motive obscure, din cinci tabere diferite. Sau cel puțin așa a susținut el, pentru ochii tuturor. Așa încât să-și formeze o imagine halucinantă, plină de aventuri, cum poate numai Karl May sau Sven Hassel și-au mai construit de-a lungul timpului. Când el de fapt e soldat, nu romancier, cum se lamentează într-o scrisoare.

M-am uitat la chipul său de adult, apoi la scrisul lui de om tânăr. "Sunt soldat, nu romancier." Mă iscodea. A ridicat din sprâncene, și-a înălțat capul de parcă ar fi vrut să întrebe ceva. Tatăl meu și istoria lui, laolaltă în aceeași sală, în secret. Viața lui de minciuni și războiul său adevărat. Privirea lui, scrisoarea, treceam de la una la alta până la vertij. Introdusesem procesul tatălui meu în sala de audieri unde era judecat Klaus Barbie. Mica și marea istorie împreună. În boxa goală a acuzatului era loc și pentru isprăvile acestui tânăr francez. Pentru acest tată din fundul sălii, pătruns acolo printr-un șiretlic. Care fusese judecat fără să-și recunoască crima. În vreme ce mii de alți oameni se prezentaseră cu ochii plecați în fața judecătorilor dintr-o Franță liberă, tata le ținuse piept înșirând basme de adormit copiii. Mi-am zis că începuse de pe-atunci să se antreneze ca să mă poată adormi într-o bună zi. Pe mine, familia și prietenii lui, pe toți cei pe care avea să-i întâlnească după război. Să ne hipnotizeze precum cântărețul din fluier.

Nu plătise și îi purtam pică pentru asta. Iar plata nu însemna să meargă la închisoare, ci obligația de a se privi în oglindă. Și de a-mi spune adevărul. S-a prezentat în fața judecătorilor, nu și în fața fiului său. Lor le-a urlat că i se face o nedreptate, în fața mea a măsluit realitatea. De parcă n-ar fi înțeles nimic, de parcă niciodată n-ar fi avut vreun regret. (p. 142-143)

Povestea lui Chalandon este o poveste despre așteptări false și credințe deșarte. Dar poate și despre capacitatea de-a ierta. Despre ce putem face când imaginea mult exagerată pe care ne-am format-o despre cineva se dovedește nu doar o himeră, ci complet opusul a ceea ce s-a întâmplat în realitate. Când fantezia se amestecă cu realul și rămâne ceva ce nici măcar însuși autorul acestor fantasme nu mai izbutește să-l lămurească. Sau nu mai vrea. Sau l-a ajuns nebunia. Este o poveste atât de dureroasă pe alocuri, încât m-a făcut să-mi doresc să pot să sar peste anumite pasaje. Dar ar fi însemnat să trișez. Lucrurile alea chiar s-au întâmplat în realitate. Săritul peste ele nu le-ar anula, nu le-ar face să nu se fi întâmplat. Și mi-au amintit de un monstru de la noi, păstrând proporțiile, firește, cum se comporta torționarul Vișinescu când îl întrebau reporterii pe stradă de ce făcuse ce făcuse. Din păcate, răul nu are limite. Și strică și mai tot în jur.

Îți dai seama cât de împăcați ne-am fi simțit? Ce lumină s-ar fi coborât peste casa noastră? Cât te-ai fi simțit de despovărat? Și eu de eliberat? N-ar mai fi trebuit să te temi de nimic, nici de mine, nici de altcineva. Și, cu vremea, aș fi înțeles descumpănirea băiatului rătăcit. Care visa la straie militare de carnaval și la arme prea grele. Care, în loc de uniformă de școală, purtase un halat cenușiu de muncitor. Un puști din Lyon, lipsit de toate cele, năzuind la isprăvi glorioase fără să priceapă ceva din ele. Un copil cu frunte îngustă și privire temătoare care se gătise cu toate armurile strălucite, jucându-se de-a soldatul în curtea casei.

Aș fi acceptat tot, pricepi? Și nimeni, niciodată, n-ar fi avut dreptul să te judece a doua oară. M-aș fi împotrivit. Ți-aș fi luat apărarea. Fiindcă această viață bolnavă, aceste povești smintite, aceste războaie demente fuseseră ale tatălui meu. Iar el mi le-ar fi mărturisit. Și mi-ar fi spus adevărul. Și aș fi fost mândru de încrederea lui. Și chiar n-ar fi fost pedepsit de țara lui, niciodată fiul lui nu l-ar fi desconsiderat.

Și n-aș mai fi fost fiu de ticălos. (p. 238-239)


Sorj Chalandon – Fiu de ticălos, Editura Humanitas Fiction, 2023, trad. Daniel Nicolescu

Liviu SZÖKE

Traducător, cronicar de carte, influencer.