Iată-mă într-o seară ploioasă, cam acum paisprezece ani, pe vremea când încă lucram frezor la o uzină din orașul natal. Aveam palmele tăiate, bătute și nu în ultimul rând, aproape lipsite de piele, pentru că lucram la mână. Așteptam să vină autobuzul, ca să pot merge acasă. A doua zi dimineață trebuia să fiu din nou la muncă, pentru o altă tortură pe lei puțini.

Era foarte frig. După ce că eram rănit ca venit dintr-o încăierare cu lupii, mai eram și înghețat. Asta era viața, trebuia să mă conformez. Dar uite, dragul meu fiu, de ce nu pot să uit seara aia și o cunosc cu toate detaliile ei. Cum așteptam eu sub felinarul ăla și mă ploua și eram aproape degerat, lângă mine s-a oprit o fată care venea pe trotuar din partea opusă. Cred că era cam de vârsta ta, să zic de douăsprezece sau treisprezece ani. Nici nu am observat-o până când nu a ajuns la câțiva metri de mine. Avea o umbrelă neagră și o rochiță roșie cu buline. M-a surprins când am văzut că era în picioarele goale, dar na, pe vremea aia mă gândeam că se mai întâmplă. Așa mai umblau copiii neascultători.

Cu niște ochișori verzui și mari m-a întrebat dacă știu unde a zburat păpușa ei. Ciudată exprimare, dar nu am băgat de seamă. I-am rostit, domol, că nu știu, dar dacă mă îndrumă spre locul cu pricina, o pot ajuta. S-a bucurat enorm când a auzit. M-a îndrumat spre stufărișul din spatele trotuarului, iar eu am urmat-o. Cum aproape că înotam prin firele imense de iarbă, mărăcini și alte bălării, îmi era greu să mă deplasez, dar ea zburda ca un mielușel. Mi-a spus că, după mâini, sunt un om foarte muncitor și cu siguranță am un suflet bun. I-am răspuns că muncesc foarte mult, aveam nevoie de bani. Chiria nu se plătea singură iar mama ta a avut ghinionul să-și piardă bursa fix în ultimul an de facultate. Zâmbăreață, a zis că totul o să fie bine. La fel și cu băiețelul nostru, o să fie sănătos și norocos în viață. Am râs la momentul respectiv, pentru că nu știam nici măcar că mama ta te avea pe tine în burtă, dar am ales să fiu de acord cu ea.

Am mai mers ceva timp și, surprinzător, am găsit păpușa. Semăna leit cu fetița. Am ridicat-o din balta aia plină cu noroi, am încercat să o șterg cât am putut de bine și i-am oferit-o. Nu am să uit niciodată cum a început să sară pe acolo de fericire. Mi-a mulțumit enorm și m-a ajutat să ajung din nou la trotuar. Nu mi-am dat seama când am plecat cu ea în căutarea păpușii că am să pierd autobuzul. Și pierdut a fost. Dar ea mi-a ținut companie până când a venit următorul, la miezul nopții. Interesant e că până atunci, mai treceau câțiva oameni pe stradă, și toți se uitau la mine de parcă eram nebun.

Chipul ei senin radia atunci când autobuzul a plecat cu mine pe primul scaun de lângă geam. Câteva clipe m-am uitat la șofer, cât am plătit, apoi m-am întors și nu am mai văzut-o. Am crezut atunci că a fugit acasă. Ce naiv am fost. O copiliță ca ea, afară la ora aia?

Ei bine, am ajuns acasă într-un final. I-am spus mamei tale cele întâmplate. A fost puțin sceptică, dar s-a bucurat că am ajutat un copil. Dimineață, în schimb, am rămas șocați. Autobuzul cu care trebuia să plec a fost implicat într-un accident cu un camion. S-au ciocnit atât de tare că nu a supraviețuit nimeni.

Pe fetița aia nu am mai văzut-o niciodată... și legătura aia am făcut-o prea târziu. Abia când am aflat eu și mama ta că te vom avea pe tine.