Revistă print și online

Dorian Dron și sevrajul de după Neuroleptice

Frust și confesiv, romanul "Neuroleptic" al scriitorului Dorian Dron ne introduce în creierul disfuncțional al unui amnezic, în timpul ședințelor sale de psihoterapie. Deși începe molcom, povestind episoade din copilăria acestuia, romanul crește treptat în tensiune, odată cu dezvăluirea adevăratei mize pe care ședințele de terapie o au. Astfel, primele două capitole au doar un rol de fundament, un reazem de care construcția ulterioară a personajului se va folosi, deoarece toate traumele își au, sub o formă sau alta, sursa în copilărie.

Aflăm că Andrei nu era un copil foarte sociabil, preferând să se retragă într-o altă cameră când părinții săi primeau musafiri. Mai aflăm și că în acea perioadă el prefera să desfacă jucăriile pe care le primea, pentru a le afla mecanismul de funcționare, deși știa că procedând așa le putea strica, iar acest fapt le-ar produce supărări adulților care le-au achiziționat.

Aceasta va fi fost prima dintr-o serie lungă de dileme morale pe care protagonistul nostru e forțat să și le amintească. După episodul cu mașina cu telecomandă care nu mai funcționează, următoarea amintire dureroasă e cea a fugii de bunica sa, către un sanctuar care se dovedește iluzoriu, deoarece mama sa, care ar fi trebuit să-l protejeze, nu-i ține partea.

"Însă dincolo de frica întoarcerii acasă și a confruntării cu taică‑miu, bunica se simțea rău. Roșeața din obraji se amesteca în mintea mea cu ideea morții. Poate și de aici moartea a început să mă inspire, să mă fascineze, pentru că a deschis în mine un teritoriu nou, necunoscut copiilor de vârsta mea. Și cum îți spuneam că‑mi doream să am ceva doar al meu, chiar și o idee stupidă, care să mă diferențieze de alții, ocazia era perfectă."

Aceste episoade, deși puternice și marcante, pălesc prin comparație cu tumultul provocat de dispariția bunicului. Deși, ca personaj, acesta nu este conturat, efectul telepatic pe care moartea bătrânului îl provoacă în mintea studentului se dovedește a fi unul premonitoriu. De mai multe ori de-a lungul textului ne vom întoarce asupra acestui eveniment, uneori prin translație, către alte personaje, alteori în mod direct.

"Tradiția pe care o neglijasem era adevărată, căci fără a mai avea patul lui unde să doarmă sau vreun obiect care să‑i amintească de vechiul dormitor, el s‑a așezat în singu­rul fotoliu neocupat. Pe lângă asta, mi‑a vorbit, de parcă abia se trezise într‑o zi normală de sfârșit de noiembrie și urma să‑și facă tabieturile. Mi‑a cerut un BIC. Dintre toate lucrurile care se pot cere pe lumea asta, el a ales un BIC."

Trecând peste aceste crâmpeie de copilărie și tinerețe fragedă, aspectele pe care insistă să le afle vocea – cea care pune întrebări e o voce nedefinită la început, dar care se va revela pe parcurs drept un psihoterapeut, apoi un personaj central al romanului – sunt cele legate de viața amoroasă a lui Andrei. Iar aceasta se dovedește a fi un soi de carusel, cu suișuri și coborâșuri brutale. Femeile din viața celui interogat și dinamica relațiilor ocupă cel mai mare spațiu în roman, de multe ori interacțiunile și evenimentele fiind povestite din ambele perspective.

Fostele iubite ale lui Andrei sunt foarte diferite între ele, unele lăsându-se purtate de val, altele fiind mai cerebrale, însă acesta din urmă încearcă să exercite același control asupra lor.

"Nu încerca să mă schimbi cum ai mai făcut‑o cu celelalte. Cu Angi nu ți‑a mers, că mi‑ai spus‑o cu gura ta, dar te mân­drești cu Asi. Că ai trăit cele mai faine lucruri cu ea, că pe ea ai format‑o și ați evoluat împreună, scriind și găsindu‑vă pasiuni comune."

Cea mai puternică relație este cea cu fata cu tricou galben. Deși pe aceasta și-o amintește sincopatic, prin crâmpeie pe care, deși și-ar dori, nu le poate lega, însemnătatea ei se ridică deasupra celorlalte. Ea ajunge chiar să-l bântuie în timpul detenției la institutul dedicat tratării bolilor mintale. Aceasta nu este însă și cel mai puternic personaj feminin, deși ocupă o mare parte a minții lui Andrei. O regăsim pictând, mai ales, dar o ascultăm și spunându-și partea de poveste.

Dintre toate, ea este cea mai marcantă, în pictura ei regăsind o contragreutate pentru scrisul protagonistului, ambele arte realizându-se după ritualuri complexe. Tot ea e cea căreia îi vorbește în episoadele sale de delir.

"În gestul ei n‑am găsit nicio urmă de afecțiune sau delicatețe, de parcă întreaga ei viață fusese un experiment eșuat. Dar era sigură pe mișcările ei. Cu două degete și‑a desprins clipsul de la sutien, l‑a aruncat pe pat, a apucat cu nepăsare tricoul mototolit de pe covor și l‑a tras pe cap. Așa năclăit, îmbibat în pastă galbenă și scame. L‑a făcut una cu corpul ei."

Totuși, personajul feminin cu cea mai mare relevanță va fi altcineva. Prima dragoste a eroului nostru, Ira, se dovedește a fi jucat un rol mult mai consistent în poveste, acesta fiind deconspirat spre final, când rolurile pacient-medic se schimbă. Nu voi insista mai mult asupra acestei relații, nu vreau să irosesc surpriza pregătită de Dorian spre finalul cărții, când firele se înnoadă în mod neașteptat, iar latura polițistă, să-i spunem, devine și ea mai puternică.

La o privire de ansamblu, ce atrage la acest roman e profunzimea analizei psihologice la care e supus personajul principal, ea venind atât din partea femeilor din viața sa, cât și a lui însuși. Toxicitatea relațiilor inter-umane e atent disecată, diversele pasaje în care câte una dintre fostele iubite devine naratoare, aducând o perspectivă nouă. Din păcate, vocile narative nu sunt suficient de bine individualizate, iar narațiunea la persoana I tinde să urmeze aceleași tipare, indiferent cine este naratorul.

În fine, deși filonul acțiunii propriu-zise a cărții iese în final din planul secund, unde a stat mai tot timpul, și înțelegem succesiunea de fapte care au dus la situația de față, lectura lasă totuși impresia unei debalansări, înclinând puternic spre meditație și autoevaluare. Există o intrigă, amintirile, cu trăirile pe care le aduc, au un rol funcțional în poveste, aceasta alunecă uneori chiar în episoade de violență, dar uneori ai impresia că ea e doar o ramă. Ceea ce nu e neapărat o problemă, anume că foarte lungile episoade introspective par așezate acolo pentru ele însele, nu pentru că ar fi fost chemate de acțiune. Pentru iubitorii de literatură de acest tip, înclinați spre meditativ-contemplativ, sunt convins că acest aspect nu deranjează, însă cititorii care preferă acțiunea vor resimți lungimea pasajelor în care ea stagnează.

Alexandru LAMBA

Alexandru Lamba (n. 1980), este scriitor de SF, editor al revistei online "Galaxia 42" și fost redactor șef al revistei online "Gazeta SF". A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (2016) și Arhitecții speranței (2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (2018) și volumul Cărări pe gheață, primul al seriei Young-Adult Stele și gheață (2019). Pe lângă multe alte povestiri, apărute în periodice sau în antologii, a scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (Geek Network, 2018, ilustrat de Alexandra Gold). Cel mai recent roman al său este Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte (2022), o poveste pentru care a Primit Premiul Ficțiunea pentru cel mai bun final, 2022.