nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Totul era transformare

Mulți nu ar vrea să fie împreună, uneori vor, despre ceea ce vor, asta nu prea e clar uneori. Acțiunile simple fac oamenii mai buni când sunt lăsați mult timp singuri cu ei. Nimic mai mult. Mental, aproape debilitant, te redescopereai, într-o nouă formulă, în timp ce ne cuibăream unul în altul, ca într-un cocon comun, stând sub două nuanțe de lumină care se potriveau cu privirile, purtând aerul acela boem dintr-o viitoare fotografie de copertă a unei reviste retro-glamour. Își întorcea doar mental, cumva calm, paginile care admirau fiecare imagine împreună, de parcă ar fi fost cea mai bună imagine printată vreodată.

A făcut aproximativ o jumătate de tură de cameră, s-a întors cumva răvășit de furtuna din cap, pe care se străduia atât de elegant să o mascheze. Pe noptieră se afla o sticlă roșie de vin pe care a adus-o ca să ne bucure pe măsură ce soarele începea să apară.

Se aplecă spre mine.

Era o liniște în corpul lui, începea să strălucească. A fost în direcția zâmbetului, mereu liniară. Privindu-l în ochi, M nu mai era grăbit să termine, în schimb avea în gesturi o prioritate a mângâierilor, pline de un fel de dragoste.

Lumea de afară era căptușită de marcaje, fiecare mișcare evazivă te forța să-ți pui câte o întrebare.

Te maturizezi atunci când înveți lucruri în joc.

Aveam o stare de spirit bună.

În același fel, viziunile despre viitor au apărut și au dispărut din nicăieri, mimam și făceam joc de rol, tu ești următorul meu număr.

Și atunci s-au decalat respirațiile.

Totul era transformare.

Adesea în viață te trezești în cele mai brambura scenarii, care sunt mai ușor de experimentat decât de explicat. Era ziua nopții mari sau noaptea celei mai mari zile și trebuia să ne spunem unul altuia ce și cum credeam, exact așa cum eram. Ceva mai mult decât simpli participanți, știam deja pe ce parte ne aflam, care a fost contribuția fiecăruia și ce parte am luat cu noi din fiecare. Partea noastră.

A fost într-adevăr un crez personal; ceilalți trebuiau să te ghideze exact, în așa fel încât ajungeai să te cunoști mult mai bine decât credeai că te cunoști. Era mai mult decât o pantomimă personală, era o devenire de moment. Care peste ani conta.

Când există ceva care poate intra cu totul în întunericul acela din fiecare din noi, suntem cu toții conștienți că se pot descoperi fragilități atent mascate. Totul era oarecum natural.

Trebui să ascultăm, noi nu eram obișnuiți să ascultăm, mai ales ceva despre noi, așa că dacă ți s-a spus "este ceea ce este", ai avut trei opțiuni, să taci, să râzi, să comentezi vizibil iritat. Totul se bazează pe cum vrei să o iei. Așadar, a te gândi să te lupți cu tine și cu ceea ce deranjează la tine, nu ai începe doar ceva ce nu ai putea termina niciodată, ci doar crește problemele în care te afli deja cu stima de sine. Oricum ar fi s-o iei, te-ai asigura că ai roțile deja în mișcare pentru noi idei, pentru a evita competiții inutile cu alții și pentru a menține fațada că-i totul ok, sub control.

În acest joc nu exista prea mult spațiu pentru momente de erupție. Uneori, să pleci este la fel de ușor ca un gest ocazional și la fel de simplu cât să eliberezi un lampion în cerul nopții. În cele din urmă, trebuie să arunci lucrurile care te trag înapoi, pentru că nimeni nu vrea să-și simtă seva nouă în brațe vechi, iar frunzele moarte să se agațe în continuare de ramurile lor. De obicei, o scuturare decentă le face uneori bine, frunzele pot să cadă mai ușor, însă de un lucru poți fi sigur, spre deosebire de simple frunze moarte, oamenii se deghizează foarte bine. La fel și eschivările. Niciodată mai puțin diminuat, tinzi să te deconspiri prin simple gesturi puse cap la cap în diverse contexte, întotdeauna mai devreme sau mai târziu, prins în ceva ce nu-ți place, ripostezi și te dai de gol.

Odată îndepărtată interfața socială, o anumită intuiție a fiecăruia a fost activată într-un ritm extrem de alert, aveam acolo situații-limită între iubirea profundă de ceva, până în punctul lacrimilor unei căderi nervoase și anticiparea furiei cu trântit de uși. Mințile noastre erau extrem de încântate și alimentate cu starea noastră de atunci. Unii ar putea să înțeleagă că atunci a fost cel mai mare și intens timp de pe pământ. Stăteai calm și centrat. Ceea ce urma să se deruleze va fi fantastic până la urmă.

Ascultând muzică în surdină, ne concentram pe cel de lângă noi, să-i învățăm tăcerile și blocajele.

Poți să crezi cu desăvârșire în ceea ce faci?

Era întrebarea standard, cu vocea clară, ușor scăzută.

Dacă întrebi și dacă vrei adevărul.

Recompensează eșecul.

Tricoul meu albastru închis la miezul nopții îmi dădea un altfel de aer.

Urmam trasee mentale de-a lungul sistemului contraflux de comportamente și reacții involuntare, spre comportamente care să te dea de gol cum ești de fapt într-o situație-limită. Privirile cu subînțeles se sparg de altele, se strecoară șiret, și, prin sunetul vocii, scrâșnesc și scârțâie din fricțiunea plăcuțelor de imagini vizuale ale noastre, îngrămădiți acolo, care se fixează pe retină atât de agasant, încât simți nevoia să ripostezi. Te ridici în aer cu spatele ușor curbat, de parcă ai fi fost o balenă care survola marea de albastru. Întotdeauna există în felul de a spune cuiva ceva un fel de înțepătură, care încearcă să ucidă pe cineva nevinovat în glumă.

Nu este vina mea dacă te oftici, nu?

Altă întrebare standard. Ochii se intersectau în analiză comportamentală.

Doar conducem discuția.

Aceeași voce liniară, atât de directă, și consecventă cu felul în care îl simțeam.

A doua zi, aceeași dimineață părea că se repetă.

Nu mai verificam timpul.

Nu astăzi.

Nu în orice zi.

Nu cât timp mai eram.

Ioana MIRON

Ioana Miron (10 noiembrie 1989, Botoșani) este poetă, artist vizual, traducătoare. A debutat cu volumul de poezii Picaj (2016). A tradus și ilustrat volumele de poezie Modulații etanș - Stanch Modulation (Ioana Miron) și Cântecul asasinului meu - My Murderer's Chant (Șerban Axinte). În prezent este traducător și ilustrator. Împreună cu Răzvan Țupa a susținut un eveniment performativ de poezie grafică intitulată Linii de plutire, la Muzeul de Artă Recentă din București, în baza conceptului poetic Corpuri românești. Conexiunea grafică. A publicat, împreună cu Răzvan Țupa volumul performan(ce) grafic în versuri Poetic. Conexiunea grafică, în baza aceluiași concept (2022). Traduce poezie pentru revista Poesis Internațional, site-ul Poetic Stand și articole legate de artă pentru revista Lettre Internationale.