Revistă print și online
E vremea robelor și-a tocilor aruncate în aer din nou...
Cândva elegantă ținută academică, roba și toca și-au pierdut, din păcate, semnificația originară de absolvire a unei instituții de învățământ superior, căzând astăzi într-un trist derizoriu.
Datând din secolul al XII-lea, odată cu formarea primelor universități europene, sobra pelerină și pălăria de inspirație papală confereau purtătorului gradul de maestru în arta sau știința studiată. Din secolul al XVIII-lea, s-a alăturat vestimentației și un cântec latin, atribuit goliarzilor (poeți medievali, adesea clerici insubordonați dogmelor sau studenți rătăcitori de la o școală la alta). Gaudeamus igitur și trioul robă-tocă-imn a devenit, fără echivoc, simbolul momentului absolvirii unei școli superioare și semn al intelectualității rasate. Până deunăzi.
În anul de grație 2023, purtarea robei și a tocii s-a bagatelizat atâta, încât primii absolvenți care defilează actualmente în aceste însemne sunt cei de... grădiniță.
Cum s-a ajuns aici? Ca în "Strania poveste a lui Benjamin Button" (admirabilă scriere a lui F.S. Fitzgerald, ecranizată reușit de David Fincher și interpretată impecabil de Brad Pitt), într-o ordine inversă și care trebuia să nu existe, academica ținută a "intrat" întâi în licee. Apoi, pentru că "timpul nu mai avea răbdare", a urmat rapid ciclul primar. Nu e o greșeală – azi, în mediul urban cel puțin, la clasa a patra ultimul clopoțel îi prinde pe micii elevi în robe și toci. Apoi, pe repede-înainte, grădinița.
În lumea creșei n-au ajuns. Încă. Probabil din cauză că absolvenții de creșă sunt, prin definiție, prea gălăgioși sau prea nepătrunși de importanța momentului, ca să-i poată bucura cum se cuvine pe părinții presupus maturi cu mândria purtării robei și a tocii preț de clipa cât durează o poză sau un filmuleț live pe rețelele de socializare. Posibil să fie la mijloc și pericolul roaderii concrete, cu dințișori de lapte, a ținutei academice în cauză...
Și despre poza-martor la eveniment se poate divaga la infinit. De la aparatul manual de fotografiat, cu "păsărica" sau ulteriorul "cheese", expresii menite să smulgă absolventului un zâmbet pentru eternitate, la poza cu telefonul mobil de azi a fost drum lung. De la poza cu mobilul până la firmele specializate care se ocupă de tot "tacâmul" absolvirii (vestimentație și ultra-sofisticatele albume foto, diferențiate prin mizilicuri de formă, nu și de fond sau preț), a fost doar un pas.
Rădăcina veniturilor acestor firme care profită de orice sărbătoare legală sau religioasă și de orice eveniment local rămâne totuși bine înfiptă în momentele de absolvire a anilor terminali preuniversitari. Aici investesc părinții cel mai mult. Aici, pe principiul caprei vecinului (recte "clasa/școala vecină și-a aranjat deja..."), curg "pachetele promoționale", care mai de care, unde protagonistele, roba și toca, mai păstrează doar forma prin care s-au consacrat de jure, de facto ambele fiind înzorzonate, ca bradul de Crăciun, cu tot felul de ornamente. Și cum să nu investești fără a clipi, când bat cu putere la ușă celelalte firme, care organizează banchete cu croazieră în Bora-Bora sau măcar la vecinii din sud – dar asta-i altă poveste.
Prin urmare, en detail cugetând, toca are prețul ei: simplă, cu eșarfă, bentiță sau insignă, fiecare piesă fiind evaluată separat sau în funcție de combinația în care intră. De pildă, eșarfa e albă sau colorată, bentița/insigna/eșarfa poate fi inscripționată sau nu, fiecare alegere iarăși cu – ați ghicit – costul său.
Dar stai, asta nu e tot... Mai e ciucurașul. "Dacă doriți și ciucurașul de la tocă să fie în culoarea bentiței și a eșarfei, prețul mai crește cu 3 lei", scrie într-o astfel de ofertă irezistibilă de "pachet de absolvire". Mea culpa dacă am stricat "corola de minuni" a subtilului anacolut din ofertă, punând din reflex diacritice. Aceeași pagină de internet ne oferă și "cocardă absolvire ca și accesoriu la robă" – aici am lăsat "ca și"-ul, care are deja un farmec lingvistic național...
După ce am stabilit, în concluzie, dacă vrem ciucuraș sau nu la tocă, să trecem la robă, piesa de bază. Roba, să fim înțeleși de la bun început, e singura care nu e de vânzare în tot acest comerț cu iluzii. Roba se închiriază cu ziua. Ea se pune pe umerii copilului câteva minute, atât cât micul avocat de o clipă al cauzei nimănui să fie fotografiat și filmat cu ea în cadrul festivității, iar apoi se întoarce la firma-mamă. Prețul închirierii unei robe oscilează în jurul bancnotei cu domnul Vlaicu pe ea. O clasă are, de regulă, treizeci de copii. O școală are, în medie, între patru și șase clase terminale. Un cartier... Greu, dar nu imposibil de calculat cam câți de Aurel Vlaicu zboară, încă și încă o dată, anual, pe cap de elev și de final de an școlar, din buzunarul părintelui în buzunarul firmelor ofertante. Un zbor de pamplezir.
Ar merita despicat, pentru că face parte integrantă din "pachetul" cu pricina (în al cărui preț final Aurel Vlaicu se împletește inedit, dar armonios cu marele Eminescu și ambii sunt ridicați la nebănuite puteri), și firul diplomelor aferente. Firma cu robe, toci și ciucurași vine deci, volens nolens, și cu o "diplomă de absolvire", care se adaugă la cele emise "corect politic" de unitățile școlare, în viziunea cărora (desigur, viziunea vine din sfere mai înalte) toată lumea trebuie să fie zen. Mă refer strict la desființarea premiilor din clasele primare și înlocuirea lor cu diplome roz sau bleu, cu ursuleți sau albinuțe, la multitudinea de "mențiuni" gimnaziale și chiar la "diploma de absolvire" oferită de școala însăși, când n-are alta de dat elevului. Cu alte cuvinte, orice elev termină un ciclu de învățământ cu un teanc de diplome, multe dintre ele fără acoperire sau cu acoperire socială. O societate zen la suprafață, de ale cărei zvârcoliri interne, când răbufnesc, ne oripilăm în calitate de buni cetățeni. O uniformizare mult mai perfidă decât cea din vremuri răposate și hulite. O manie cu corespondent în lumea adulților, unde la diverse concursuri tot omul primește o diplomă "de excelență" sau de "participare", cu care să se fălească pe net. Ideea în sine a teancului de diplome inutile ar fi foarte hilară, dacă n-ar fi devenit atât de răspândită încât să fie luată "de bună" peste tot, făcând astfel un adevărat laureat magna cum laude să se piardă cu desăvârșire în anonimatul diplomelor glazurate pe cap de locuitor...
Revenind, o explicație fugară a avântului de a-i îmbrăca pe copii cu robe și toci de la vârste tot mai fragede ar putea fi aceea că suntem încă tributari comunismului, deși se presupune că am scăpat de el, multe reclame la ofertele de absolvire conținând (sic!) imbatabila sintagmă "visul american". O altă explicație, mai plauzibilă sau doar în completare, ar fi vanitatea umană: "și/măcar copilul meu să aibă" etc. În fine, o a treia ar fi conștientizarea gândului că nu am (fi) purta(t) niciodată asemenea însemne pe drept. Mă opresc aici cu speculatul, lăsând fenomenul, laolaltă cu cel mult mai spectaculos al banchetelor de absolvire, pe seama sociologilor, căci ministerul de resort e ocupat momentan cu dezbaterea scoaterii psihologiei și a logicii din curriculumul național preuniversitar.
Deznodământul (de)zbaterilor ministeriale nu (mai) contează. Și, dac-ar conta, quid prodest? Cine are nevoie de logică și psihologi, când cea mai importantă dilemă anuală a încinselor grupuri virtuale și reale de părinți e ciucurașul de la tocă?
Gaudeamus igitur..., spune imnul academic. Doar banda (stick-ul...) care-l cântă îi știe versurile în întregime, iar traducerea – nici atât. Habar n-având ce înseamnă, îi urmăm totuși sfatul cu sfințenie.
Să ne bucurăm, așadar... E vremea robelor și-a tocilor aruncate în aer din nou.
Issabela Cotelin