Propunând o partitură complexă, în chei de semnificare multiple, cel mai recent roman al Roxanei Ruscior, Diavolul din Freisetzburg, apărut în 2023 în colecția Bibliotecii de proză contemporană a Editurii Litera, reverberează ecouri fabuloase din literatura fantastică europeană într-o țesătură cu miză narativă amplă, reușind să contureze un topos provocator, care seduce prin corespondența atent studiată între tușele de finețe și cele grosiere, devenite mărci compoziționale intime ale epicului. Prefața volumului este semnată de Alina Pavelescu și marchează o pledoarie pentru lectură, anticipând unul dintre punctele forte ale scriiturii: trecerea cititorului de la statutul de lector inocent la cel de articulație mobilă simbolică în complexa arhitectură a romanului, reconfigurând astfel raportul dintre operă și receptor.

Fundalul cu implicații afective majore în istoria umanității (ororile fasciste ale celui de-Al Doilea Război Mondial) se relativizează în raport cu dimensiunea temporală, acțiunea fiind circumscrisă poveștii de viață a unor personaje-nucleu, aflate într-un raport de interdependență: Adela Božena, fostă profesoară universitară de istorie antică la Universitatea Carol din Praga, prizonieră în lagărul Freisetzburg I, și baronul Karl von Arent, în jurul căruia se țese o mitologie personală, traversată de mister și revelată abia în finalul romanului, prin intervenția părintelui Günter, un erou ce își asumă cu întârziere statutul de manus fati.

Inserțiile diaristice ale Adelei completează desfășurarea narativă a evenimentelor și joacă, în subsidiar, alte două roluri: acela de a fixa o cronologie recognoscibilă și de a schimba punctul de vedere, în vederea unei potențări a inflexiunilor compoziționale dintre planul general și cel particular. Focalizarea de ordin subiectiv este dramatizată printr-un artificiu simplu, precum păstrarea în text a presupuselor rânduri tăiate de semnatara jurnalului: "Privea în gol, iar chipul îi părea ușor îmbătrânit, cu buzele încleștate și ochii lipsiți de strălucire. Nu mă simțeam în stare să fac altceva, doar să stau acolo, pe fotoliu, în fața lui, privindu-l. Și, de fapt, în acele momente nici nu-mi doream altceva." (p. 201)

Glisarea în fantastic a realului devine pentru cei de la Freisetzburg I o certitudine, în timp ce, pentru cititor, acesta se conturează treptat, în ritmul vibrant al mantrei transformate într-o veritabilă cutie de rezonanță a romanului: "-Sunur sanga suntura toe...Sentiri per fure sprue... Wilgoti haga thorn... Hlnga fur santure toe."

Galeriile aflate sub castelul Wewelsburg păstrează patina intertextuală a Minelor din Falun, subordonându-se unei geografii mitice, de natură sacră, hotar între lumină și întuneric și metaforă a eternei dualități bine- rău. Astfel, întregul conflict romanesc amplifică irizările luptei protagoniștilor cu propriii demoni, îmblânziți doar prin înălțarea în spirit și prin trecerea asumată a conștiinței de sine printr-un purgatoriu simbolic.

Salvată de la moarte datorită unei simple priviri, Adela iese din rândurile celor condamnați fără drept de apel și intră, alături de Karl, în miezul unei lumi labirintice, în care visul și realitatea se înterțes aproape organic. Cei doi sori din povestea străveche continuă să dăinuie chiar după atâtea mii de ani, reminiscențele lor simbolice dând corporalitate acestui univers halucinatoriu în care protagoniștii descoperă filiația comună la spațiul oniric. Visele anulează granița dintre fantastic și real, purtând în ființa lor capacitatea misterioasă a ante-vederii, și luminează scena pe care urcă eroii într-o lumină difuză, un dublu metaforic al lui Santur.

Din baraca nr. 7, lumea Adelei apare doar în tușe întunecate, iar intrarea în ritmul vieții din lagăr stă sub un semn unic: "gândul la moarte – rostit sau nu – este singura constantă: nimeni nu mai îndrăznește să-și ocupe mintea cu altceva în afară de lupta pentru supraviețuire, iar asta înseamnă o felie de pâine în plus, o haină mai groasă sau o oră de odihnă." (p. 17) Intrarea în scenă a lui Karl von Arent este pregătită în chiar termenii unui spațiu al răului, pe măsura dezumanizării așteptate de cititor și exprimate prin vocea Helgăi: "Mi-a explicat că acest medic tânăr este un om de un sadism rar întâlnit, care se delectează făcând cele mai cumplite experimente pe unii prizonieri închiși în Pavilionul de Cercetare Medicală." (pp. 16-17) Cu toate acestea, Diavolul din Freisetzburg trăiește propria dramă interioară, simțindu-se sfâșiat de condiția sa neobișnuită. Născut în stirpea Răului, acesta are șansa de a învăța cum să se scuture de întuneric și să se îmbrace în lumina binelui. Alegerea îi aparține întru totul, astfel încât, propria viață în lagăr devine un paradox. Călăul devine un salvator, așa cum însuși recunoaște: " –Da, am reușit să aprind o sută douăzeci și patru de lumini. Unele s-au stins, dar am aprins altele în locul lor și au fost mereu o sută douăzeci și patru. Lumină din întuneric. Dar toate erau cumva departe de mine, le vedeam din ce în ce mai slab, până când am înțeles că mai trebuia să aprind una, pe cea mai importantă, pe care să o țin mereu aproape de mine – numărul 125." (p. 285) Această lumină va fi chiar Adela, pe care medicul o va proteja cu toată puterea sa, simțindu-se legat de ea tocmai prin puterea reflexiei: Binele întoarce Bine, iar Viața Viață.

Atmosfera de mister a romanului este întreținută atât prin elementele de natură gotică, dar mai cu seamă prin surprinderea graduală a conflictului secundar. Nu în mod întâmplător, Prologul și Epilogul fixează rama unei lumi în care întunericul potențează cunoașterea, descoperirea prin uitare și accederea la o nouă stare a conștiinței. Față în față cu ieșirea din matca realului, personajele intră într-o stare de criză "-Nu-i real, nu-i real! gâfâi, apoi se căzni să răstească o frântură de rugăciune: Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoșii..." (p. 10), până la descoperirea semnelor lăsate înainte de alții, ca praguri de inițiere. Metamorfoza nu este doar interioară, ci și fizică, căci lumina stranie a lui Santur, Soarele negru, își găsește corespondentul într-o altfel de lumină, cea a ochilor: "Lumina stranie care-i însoțise îi învăluia acum de pretutindeni, reflectându-se în pupilele lor nefiresc dilatate, care le făceau ochii să pară negri ca tăciunii." (p. 12)

Citit în sens invers, romanul spune, mai degrabă, povestea baronului Karl von Arent decât pe cea a Adelei și particularizează ecouri intertextuale clare, grefând mitologia personală a protagonistului pe o arhitectură complexă de teme și motive literare fantastice. Personajul e surprins în ipostaza unui neofit, inițiat în tainele propriilor puteri (de altfel, neobișnuite!), fapt care generează chiar nepotrivirea sa cu Lumea. Mai mult, pare necredibilă și greu de susșinut ipostaza sa faustică, tocmai din cauza naturii sale insolite. Născut ca zălog cerut de forțe străvechi mamei sale pentru a da naștere încă o dată "Ție nu-ți mai este îngăduit să dai viață. Dar știu că îl dorești pe bărbatul tău atât de mult încât ati fi în stare să renunți la credința ta, doar ca să-l simți din nou în brațele tale și în trupul tău. Îmi place slăbiciunea ta, așa că îți voi face o favoare: vei mai naște doi copii, dar unul dintre ei va fi al meu." (pp. 292-293), Karl trăiește la limita miracolului, fiind nevoit să învețe să se descurce într-o lume în care tot ce este diferit e sinonim cu răul absolut. Slăbiciune atrage după sine căderea și, implicit, neîncrederea în posibilitatea redempțiunii: "tu ești fiul cel rău și niciodată nu vei putea face vreun lucru bun, chiar dacă vei încerca." (p. 148) Tocmai de aceea, lupta cu Sinele reprezintă lupta cu întunericul, iar trecerea de la viață la moarte nu poate stinge lumina pe care eroul o ridică prin faptele sale. Ritualic, acesta învață să țină în echilibru forțele care îl consumă, găsind în ființa Adelei pavăza hărăzită de Soartă.

Romanul Roxanei Ruscior devine astfel o experiență de lectură inedită, prelungind dincolo de spațiul cărții o poveste despre umanitatea supusă imperfecțiunii și, mult mai important, propriului proces de conștiință, demonstrând că umbrele nu apar doar în spectrul luminii, ci își duc o existență tăcută chiar în nepătrunsul întuneric al ființei noastre.

Roxana Ruscior, Diavolul din Freisetzburg, LITERA, 2023.