Interviu cu Cristian Bădiliță despre volumul Îmblânzitorul de licurici, Editura Vremea

Îmblânzitorul de licurici e al doilea volum "semnat" de Unchiul Serenus. Cine este Unchiul Serenus, un pseudonim, un autor ficțional, o persoană reală?

L-am descris, pe scurt, și atât cât e necesar, în Prefața volumului Îngerul de pe autostradă. Unchiul Serenus nu e un autor ficțional, el a existat cu adevărat, ne-a părăsit la începutul anilor 2010. Pentru mine însă el continuă să trăiască, să mă inspire și să mă ajute în perioadele de criză. Cele două cărți îi aparțin în proporție de 99%. Eu sunt un simplu releu între spiritul său și cititori. E drept, numele nu-i aparținea, l-a inventat plecând de la Convorbirile lui Ioan Casian, autor din secolul V. Acolo există un personaj numit Serenus, pe care Ioan Casian îl iscodește cu privire la sfârșitul lumii și la starea de "nepătimire", obiectivul ultim al misticului. Personajul respectiv se numește Serenus. Dar în nicio altă sursă a creștinismului antic nu mai există numele Serenus. Unchiul susținea că, în realitate, este vorba de marele teolog Evagrie Ponticul. Ioan Casian nu l-a citat ca atare întrucât, imediat după moarte, Evagrie a devenit persona non grata. El fusese influențat de teologia lui Origen, ca de altfel mulți călugări din comunitatea de la Kellia. Iar Origen nu era bine văzut de ierarhia bisericească, nici de monahii simpli, necultivați, de limbă coptă. Pentru a nu-și sabota Convorbirile, Ioan Casian a inventat pseudonimul Serenus camuflând astfel identitatea marelui său îndrumător spiritual, Evagrie. De aici, din Convorbirile lui Casian, se trage numele Unchiul Serenus. Iar datele biografice nu contează prea mult. Unchiul Serenus a murit, ne-au rămas volumele sale.

În ce tradiție, literară sau culturală, s-ar înscrie aceste două volume, Îngerul de pe autostradă și Îmblânzitorul de licurici?

Cele peste cincizeci de "romane" teologico-filozofice se înscriu în tradiția literaturii "de trezire", diferită de literatura anestezică, "scriitoricească". Ce se înțelege prin "literatură de trezire"? Încerc să intru în spiritul Unchiului Serenus pentru a răspunde. E literatura prin care cititorul e transportat spre acea "realitate ultimă". E o trambulină spre sacru, prin artă, joc sau cuvânt. Realismul strict împuținează arta, sau e redundant. Esoterismul o caricaturizează sau o eludează. Dar există o zonă, între realism și esoterism, a literaturii complete, pe care Unchiul Serenus o explorează în scrierile sale. Aceste scrieri sunt și un omagiu adus câtorva autori de care se simțea legat sufletește: Euripide, Platon (cu Symposion și Phaidros), Lucian din Samosata, Apuleius, cu al său genial Măgar de aur, Baudelaire, Buzzati, Unamuno, Papini mai ales. Unii l-au învecinat și cu Borges. Nici pomeneală! Literatura lui nu e livrescă, e despre Miracolul vieții. Desigur, alt fel de viață decât cea obișnuită.

Ce surse de inspirație a avut? În Prefața volumului e citat numele filozofului neotomist Ioan Miclea. Există și alte trimiteri la istoria imediată?

Din Carnetele sale de lucru am reușit să identific, până acum, patru personaje istorice în Îmblânzitorul de licurici. Dar ele nu sunt citate nominal. Au devenit simboluri, aproape mituri. Unul este episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, protagonistul povestirii "Monseniorul". În 1955, după ce a fost eliberat de la Sighet, Iuliu Hossu, participant la Adunarea de la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, a ajuns în altă închisoare, mai de lux. E vorba de palatul construit de regele Carol I la Curtea de Argeș. El și alți doi episcopi, supraviețuitori ai infernului de la Sighet, beneficiau acolo de un regim de semilibertate, se puteau plimba prin parc, ba chiar ieși la cumpărături, sub atenta supraveghere a starețului Șerpe, fost episcop ortodox mazilit de comunistul promoscovit Iustinian Marina. Povestirea însă transfigurează atât realitatea, cât și personajul. Întâlnirea nocturnă, realist-onirică, între viitorul cardinal și fostul rege Carol I ține de zona mitului, care nu este ficțiune, ci hiperrealitate.

Revin la Ioan Miclea… În volum el capătă dimensiunea unui profet vetero-testamentar, sau a unui personaj cornelian.

Da, Ioan Miclea e un alt erou al tradiției greco-catolice, profesor de filozofie și de franceză, autorul unor volume importante în perioada interbelică. E aproape necunoscut de către intelectualii recenți. Și el era preot greco-catolic. După 1948 a fost arestat, apoi eliberat, "ca să moară acasă". Avea o boală într-un stadiu avansat. Dar a supraviețuit, ba chiar a continuat să scrie, pentru sertar. Nu a publicat un rând până la moartea survenită în 1982. A trăit ca un paria, fiind magazioner, descărcător de vagoane, măturător. Povestirea vorbește despre esența adevăratei vitejii: singurătatea. Acceptarea singurătății ca o soluție de mântuire și de înnobilare a comunității, chiar fără voia ei. Profesorul care-și plimbă măturoiul în spate prin centrul Blajului e simbolul adevăratei Rezistențe prin credință și cultură. Nicio legătură cu "rezistenții" ocrotiți de regimul comunist, în realitate, semicolaboraționiști.

Mai există vreun model istoric, real?

Sigur. Marele cardinal Alexandru Todea, numit "episcopul" în povestirea "Felix culpa". El a supraviețuit pentru că a fost… trădat. Miracolul trădării, iată o temă cu adevărat zguduitoare! Unul dintre apropiații săi nu a mai rezistat torturii, a clacat și le-a arătat securiștilor locul unde era ascuns episcopul Todea. Dacă însă cel torturat ar fi fost mai tare de înger și nu ar fi trădat, episcopal ar fi murit sufocat în ascunzătoare. Unchiul Serenus a plecat de la sâmburele istoric, dar povestirea plasează intriga și personajele într-o cu totul altă dimensiune, transistorică, implicit teologică. Al patrulea personaj care efectiv a existat e părintele Isidor Vlad, tot greco-catolic interbelic, care făcuse din curtea bisericii sale, din zona Bistriței, un mic rai. Animale din specii diferite, chiar dușmane, trăiau în pace și armonie… până la invazia ateist-sovietică.

Există și mult umor în cele douăzeci și trei de povestiri care alcătuiesc volumul* Îmblânzitorul de licurici. Mai ales în "Bunica lui Don Juan", "Memorii ascunse", ori "Fantoma de la Curtea Veche".

Unchiul Serenus era o persoană care se amuza non stop. Nu-i plăceau gravii, serioșii, "costumații". Seriozitatea, scorțoșenia ascund superficialitate, sau incompetență, sau complexe periculoase de inferioritate. Dar umorul poate fi, și el, de multe feluri. Prostul nu are umor, el râde… ca prostul. Omul inteligent practică umorul în doze echilibrate și la timpul cuvenit. Unchiul Serenus avea o aplecare specială către umorul abisal, urmuzian, suprarealist, dar nu gratuit. Povestirile, din carte, înțesate de umor sunt, de fapt, cele mai dramatice.

Cum ar trebui citit acest volum? E destinat unei elite, sau poate fi citit de oricine?

Să nu uităm dimensiunea estetică, literară propriu-zisă. Dimensiunea metafizică nu ajunge pentru a transforma un text în literatură. Dacă un text e bun, dacă el atrage din punct de vedere estetic, atunci și conținutul devine accesibil, indiferent de profunzimea sau dificultatea lui. Dintotdeauna literatura adevărată s-a adresat unei elite. Cine iubește cărțile, cine citește sistematic acela face parte din elită.

A consemnat Dr. Cristian Arieșanu (Universitatea din Zaragoza)