Ea e prezența vaporoasă a performance-ului, o voce puternică și distinctă. Întotdeauna are un zâmbet și un aer senin, cât să dispară norii și să vedem mai bine dincolo de cuvinte. În jobenul ei se ascund lucruri magice, cuvinte înșirate pe năframe multicolore, pe care doar un iepure le-ar putea încurca. Ce mai găsim înăuntru? Încercăm să aflăm de la ea.

Silvia, dincolo de prezența de spirit afișată de fiecare dată, ți-a fost vreodată teamă să te exprimi în public?

Acasă la Câmpina există o casetă cu înregistrări de când eram mică. Mă uit de fiecare dată cu uimire la cât de dezinvoltă eram în a-i invita pe alții să-mi vadă mișcările și să-mi asculte poveștile. Undeva pe drum, însă, am deprins reflexul să mă tem de vorbitul în public și nu cred că am scăpat de el cu totul. Îmi doresc ca într-o zi să recuperez dezinvoltura aceea din copilărie și, până atunci, îmi spun că e firesc să ai emoții și merg înainte cu ele. Pe de altă parte, pe casetele menționate mai devreme spun și "Poezie nu știu, dar pot să vă spun o poveste" - ce habar aveam eu?

Uite, avem un iepure buclucaș, albastru și poznaș. În mijlocul unui performance apare lângă tine și începe să danseze. Ce faci?

Mă amuză foarte tare întrebarea asta pentru că îmi amintește de performance-ul de la Street Delivery, de anul acesta. În momentul în care am spus versurile "aici e femeia perfectă", a apărut Cosmin Manolescu (coregraf și performer) și a dansat cât se poate de ludic în spațiul scenei. Am râs în sinea mea de sincronizarea pe care a avut-o și am continuat să zic poemul în timp ce el își continua mișcările de dans.

Cum îți ies textele? Le visezi, le întâlnești pe stradă, le auzi?

Am invidiat mereu oamenii care pot să aibă un proces clar și definit al scrierii, ba chiar un ritual. Pentru mine e cât se poate de freestyle. Am un document cu notițe în care scriu de câte ori simt nevoia sau e ceva care îmi atrage atenția și apoi îmi fac timp să filtrez ce e acolo și să văd cum se pot lega în poeme. Alteori îmi vine o idee de subiect de poem și notez tot ce îmi vine în minte sau găsesc legat de asta. Uneori știu că trebuie să am un performance și pregătesc ceva special pentru eveniment. Cert e că, da, în poemele mele sunt multe lucruri compilate – din vise, din auzite, din ce am citit ș.a.m.d. În rest, e un proces intuitiv mai mult decât unul structurat.

La jumătatea unei poezii rămâi fără voce. Cum continui astfel încât să nu se piardă ideea pe care vrei să o transmiți publicului?

O idee cu care mă încurajez la fiecare performance este că oamenii din public nu știu cum ar trebui să fie, așa că totul e permis. Îmi place să cred că mi-aș aduce aminte de asta și aș improviza. Poate aș merge în public și aș ruga prin gesturi oamenii să continue și să citească câte un vers. Sau poate aș decide simplu să tac și să mă înclin în semn de mulțumesc, așa, la jumătatea versului. Acum astea îmi imaginez că mi-ar fi opțiunile, dar mă mai gândesc. De pățit, din fericire, nu am pățit până acum.

Ne place să visăm, să ne folosim de ficțiune pentru a merge mai departe. Cum folosești tu ficțiunea în realitate?

Recent, eram în Cărturești cu Mădălina Căuneac, o poetă pe care v-o recomand cu căldură, și am văzut pe unul dintre rafuri Territory of Light de Yuko Tsushima. I-am descris pe scurt despre ce e vorba și ce mi se părea special la cartea asta și a decis să o cumpere. Mi-a scris ulterior că i-a plăcut și asta a însemnat enorm pentru mine, o împrietenire dincolo de împrietenirea de până atunci. Unii râd la aceleași glume, alții se emoționează la același cărți. Faptul că le permite oamenilor să se recunoască între ei cred că e una dintre superputerile pe care le are ficțiunea.

Și ultima întrebare, încuietoare. În scurt timp performance-ul devine desuet. Cu ce îl înlocuiești? Cum l-ai îmbunătăți în cazul in care îi rămâi fidelă?

Mă liniștește gândul că performance-ul abia acum începe să fie mai prezent în România și cel mai probabil nu voi apuca vremea când va deveni ceva absolut desuet. Mă bucur că am prins momentul ăsta în timp în care se pot vedea atâtea stiluri și moduri de a face performance și încă să te surprindă. Uite, la FIPB, seara de performance la care am participat a avut 14 invitați și fiecare a venit cu altceva. De la performance cu elemente de muzică, integrare de elemente foto-video sau de teatru la sound-poetry. Îmi doresc să fie tot mai multe astfel de evenimente la care să particip, fie pe scenă, fie din public. Iar în cazul celor la care ajung pe scenă, îmi propun să-mi cultiv tot mai mult plăcerea de a face asta și de a experimenta lucruri noi.

Zenob alias Neil McGregor