Motto:

"Cred, bineînțeles, în vise. A visa este esențial. Ar putea fi singurul lucru real care există." (Jorge Luis Borges)

Începuse, deși, la început, nimeni nu-și dăduse seama că ceața grea care li se lăsa peste suflet îi va afecta pe toți, fără excepție. Din ce în ce mai mulți oameni mergeau prin orașul gri cu capul plecat, iar tristețea desena riduri pe mai toate chipurile. Viața lor se strângea chircită într-o cochilie de melc. O depresie colectivă se întindea pe nesimțite, ca o pânză subțire de păianjen. Toți descriau aceleași simptome: un nod în gât și o senzație permanentă de tristețe.

Până la urmă, au înțeles că pandemia de tristețe era chiar rezultatul acțiunilor lor, al evoluției societății, dar nimeni nu voia să își asume vreo vină pentru asta. Și, oricum, nu ar fi ajutat la nimic. Timpul trecea și nimeni nu mai spera să poată fi din nou fericit. Cercetările băteau pasul pe loc, sume astronomice fuseseră înghițite de un proiect în care nu mai credea nimeni. Odată cu schimbul de generații, oamenii începuseră să creadă că tristețea e ceva normal, iar fericirea ar fi fost, de fapt, o dereglare hormonală, depășită de vremurile noi pe care le trăiau.

Când nimeni nu se mai aștepta, a început să circule un zvon cum că s-ar fi descoperit un fel de vaccin antitristețe, dar, evident puțini i-au dat atenție. Erau atât de triști, încât nici nu-i mai vedeau rostul, ba chiar își manifestau iritarea, spunând că vaccinul nu era altceva decât o nouă șmecherie de pe urma căreia companiile farmaceutice aveau să câștige milioane. Cu toate acestea se constituise un mic grup de voluntari care urma să testeze ceea ce fusese numit Instant Happiness, sau mai scurt, IH, așa cum îl știe acum toată lumea.

Se zice că fericirea e molipsitoare, astfel că, văzând efectele, tot mai mulți oameni au ales să se vaccineze. Atunci când trăim bucuria, un număr mare de zone diferite sunt activate în creier. Ei bine, acolo se cuibărea și el. Un implant inofensiv și invizibil. Stătea un pic în amigdala familiară, fuma o țigară în cortexul prefrontal, apoi se dădea cu rolele prin hipocampul și cortexul lobului insular anterior. Transformarea era fascinantă. Pe lângă faptul că tristețea dispărea în câteva zile, erau eliminate, de asemenea, toate tulburările de personalitate, toate afecțiunile psihiatrice, nu mai existau schizofrenici sau paranoici, lumea știa cu exactitate când să se bucure și când să se întristeze.

Trecuse deja un an și aproape nimeni pe lumea asta nu mai era nefericit fără motiv. Lucrurile păreau să meargă în direcția dorită. Rămăsese, însă, de reglat un mic amănunt. Cercetătorii aflaseră că trăirile onirice ale oamenilor interferau cu implantul. A doua zi după ce visau, oamenii se trezeau confuzi, cădeau în melancolie și trebuia să treacă cam o săptămână până când IH-ul prelua controlul.