Când spui balcon, te gândești la niște marsupii de ciment agățate de fațada blocurilor. Al nostru se întindea pe nouăsprezece metri, umbrind jumătate din curte. Pe puntea aceea de ciment mergeam de la ușa apartamentului până la palierul scării, trecând pe lângă ferestrele familiei Spireanu. Și, la întoarcere, ca să ajungem în siguranța apelor teritoriale de acasă, trebuia să traversăm iarăși zona de turbulență a vecinilor.

Balconul avea la un capăt ușa dublă a apartamentului nostru – prima din stejar și a doua cu vitralii de sticlă, ca peretele unui acvariu în care înotau niște vrăbii cu ciocul nefiresc de lung. Ușa masivă de lemn stătea de obicei deschisă, prinsă cu o sârmă de balustradă; n-o încuiam decât atunci când plecam, o dată pe an, la mare.

Cu anii, coșmarele mele s-au diversificat, devenind mai înfricoșătoare. În copilărie, aveam unul singur, același de fiecare dată: era noapte, eu fugeam pe strada Lungă, printre casele cufundate în beznă, urmărită de cineva, ori de ceva. Ajungeam la poarta noastră, descuiam dar nu stăteam să încui la loc, alergam cât mă țineau picioarele prin curte, pe scări în sus, apoi pe balconul care parcă nu se mai termina. Și din nou n-aveam vreme să desfac sârma, să trag după mine ușa de stejar... Mă adăposteam în spatele celeilalte, doar un cadru de lemn și ochiuri din sticlă. Abia apucam să răsucesc cheia în broască și ceva-ul care mă hăituia se izbea de ușa cea subțire, făcând să se cutremure casa, strada, orașul. Și-atunci, când inima stătea să mi se oprească în piept de groază, colibrii prindeau viață, ieșeau din vitralii, întâi patru câți erau în realitate, apoi tot mai mulți, năpustindu-se să mă apere, să-l sfârtece pe acela care îmi călca pe urme.

Ziua, nu mă urmărea niciun monstru când mă întorceam de la grădiniță, doar mirosul de rântaș venind din bucătăria vecinilor. Balconul rămânea singura cale spre ușa apartamentului unde locuiam – deci era al nostru. Aceeași potecă de ciment trecea pe sub ferestrele familiei Spireanu – deci era al lor. Puntea de ciment a devenit astfel un no man’s land disputat cu ardoare. Războiul, început fără declarații belicoase, surle sau trâmbițe, promitea să fie unul de durată.

Mama uda poteca de beton în zori cu stropitoarea, la prânz doamna Veronica o mătura bine, pentru ca seara, una sau alta să o spele cu ligheanul și cârpa. Urmele de noroi dispăreau într-o clipă, iar cimentul, pe care n-apuca să se așez vreun fir de praf, era mai curat decât pardoseala de la castelul Peleș. Dacă am fi fost japonezi ne-am fi descălțat pe palierul scării, mergând de-a lungul balconului cu galoșii în mână și privirile în jos, să nu zică vecinii că ne uităm înadins la ei pe vreuna din ferestre.

Orice război care se respectă este unul de ocupație. Ambele tabere aveau trupe de asalt: vase de lut, oale, glastre cu flori – toate mutate strategic. Ciubărul nostru cu leandru era ca o fortăreață, iar zorelele cu cârcei înfășurați în jurul barelor de fier forjat ale balustrăzii pe post de grăniceri. Mama ataca cu infanteria ușoară – mușcate, bujori, trandafiri. Doamna Veronica își adusese propriile trupe – hortensii, aloe, ficuși. Le vedeam seara într-un loc, iar dimineața le găseam mai încoace, de parcă se mișcaseră singure la adăpostul întunericului, cucerind câțiva centimetri de teren. Ghivecele înaintau și se retrăgeau câte o pătrățică de eșicher, pioni pe o tablă de șah, însă cu pionii nu se câștigă jocul; partida amenința să se lungească până-n toamnă, când vrând-nevrând se declara armistițiu, fiindcă plantele iubitoare de căldură trebuiau băgate în casă.

Vara, mama uda florile dimineața și seara, uneori și la prânz; de-atâta stropit, cădea pământ pe jos, motiv ca să spele iarăși balconul, iar Veronica nu se lăsa nici ea mai prejos. Ghivecele noastre erau maro, cărămizii și brune, ale vecinei în nuanțe de gri, de la cenușiu deschis la negru, culori arborate ca o uniformă. Balconul ajunsese atât de plin cu vase de tot felul încât abia aveam loc să trecem pe poteca mereu îngustată, iar valul de tulpini, lujere și petale îl făcea să semene cu grădinile suspendate ale Semiramidei.

Vecinii din curte ridicau ochii cu venerația unor pelerini la vederea unui templu sacru. Ce știau ei? Deasupra capetelor lor, a gâturilor înțepenite de atâta uitat la paradisul verde gata să li se prăvale în creștet, bătălia se ducea mai departe, cu tot mai multă încrâncenare. Veronica lupta pentru fiecare petec de ciment cu eroism, mama la fel. Cât despre mine...

Eu am fost șarpele din grădina raiului.

N-am trădat secrete, dar din când în când treceam de partea inamicului. Familia Spireanu avea un pechinez de șase ani, vârsta mea de-atunci, destul de bătrân ca să aibă tabieturi și încă destul de sprinten încât să vrea să fie scos o dată pe zi din casă. Cea care ieșea cu el de obicei era doamna Veronica, însă în ultima vreme devenise tot mai ocupată cu una, cu alta – ghivece, flori, pământ, strategii – doar războiul nu se ducea de la sine!

Cine să-l plimbe pe Piki? Cățelul n-avea poftă de mâncare, abia se atingea de pieptul de pui prăjit anume pentru el, devenise trist, apatic. Situația ajunsese de-a dreptul disperată – când am venit cu o propunere de nerefuzat.

– Doamnă Spireanu, pot să-l plimb eu pe Piki? Nu-l pierd, pe cuvânt!

După o lungă ezitare, stăpâna pechinezului a zis da și astfel am devenit agent dublu și cel mai fericit copil de pe strada Lungă. Aveam în sfârșit un cățel, nu chiar al meu, pe care puteam să-l duc în lesă! Pentru o oră-două simțeam responsabilitatea și mândria de a avea în grijă un câine adevărat, nu din pluș. Tata m-a aprobat cu un zâmbet îngăduitor, iar mama a trecut cu vederea fraternizarea cu inamicul, știind că avea și ea de câștigat: măcar o vreme n-aveam să mai aduc acasă puii de mâță găsiți prin curți ori la lăzile de gunoi.

Și așa ne-am început hoinărelile din amiezele târzii, cu binecuvântarea resemnată a celor două mame – a mea și a lui Piki. Să plimbi un câine e cea mai plăcută îndeletnicire din lume, bănuiam asta. Dar nu e deloc ușoară – cum aveam să aflu curând.

Un pechinez e cât o pisică, ceea ce nu-l împiedică să se creadă regele străzii. Și, ca orice patruped care se respectă, își marchează ades teritoriul. Drumul nostru spre Parcul Central era presărat cu stâlpi cocârjați de cabluri telefonice, de suporții sârmelor pentru troleibuze. Piki nu rata niciunul; adulmeca întâi, să vadă ce rival trecuse pe acolo înaintea lui – îl știa pe fiecare câine din Brașovul vechi după miros –, apoi ridica un picior din spate într-un gest nonșalant și sfidător, lăsându-și semnătura, de fiecare dată o picătură, nu mai mult, să îi ajungă pentru toți stâlpii, apoi pentru copacii din parc. Nu îl grăbeam niciodată, nici nu-l trăgeam de lesă cum făceau stăpânii neînțelegători cu câinii lor.

După un scurt popas de marcare a unui stâlp, poartă ori colț de zid, Piki pornea mai departe cu capul sus, fluturând din panașul cozii și dând cât de repede putea din lăbuțe. Îmi potriveam pașii după mersul lui, strângând între degete lesa răsucită de două ori peste încheietură, așa cum mă învățase doamna Veronica. Câinii sunt imprevizibili. Putea să vadă o pisică pe trotuarul de vizavi, să îl cheme o cățelușă la joacă, să-l apuce din senin dorul de ducă – și să mă pomenesc că mi se smulge din mână, aruncându-se drept sub roțile unei mașini. Trecută prin multe, stăpâna lui Piki mă prevenise asupra pericolelor unei plimbări; mă simțeam încrezătoare și pregătită pentru orice.

Totuși, de câte ori venea către noi un alt câine, mă treceau fiorii. Toți erau mai mari decât Piki, până și cei din rasa lui, dar el nu aflase asta. Când ne întâlneam cu vreunul, se îmbățoșa, se împlânta cu ghearele în asfalt și începea să latre isteric. Așa-i cu cățeii de buzunar: pudeli, pomeranieni, chihuaua, au complexul lui Napoleon, văzându-se în oglinda minții cât niște dogi danezi. Cum eu nu mă molipsisem de iluzia grandorii și îl vedeam pe pechinez așa cum era – un sandwich pe patru lăbuțe pentru un câine-lup mai nervos – mi se muiau picioarele de câte ori ne ieșea în cale un setter sau un labrador, nu mai zic de un husky.

Din fericire, aceștia nu ne luau în seamă, trecând pe lângă noi lipiți de picioarele stăpânilor, unii în lesă, alții liberi, ca niște transatlantice pe lângă o bărcuță de hârtie, la fel de nepăsători la istericalele lui Piki ca la bâzâitul unui țântar. Totuși, dacă unul singur, întâmplător în toane proaste, și-ar fi pus mintea cu noi... O dată l-am luat pe scandalagiu în brațe, deși stăpânul buldogului ce se uita chiorâș la noi s-a grăbit să-mi risipească temerile: patrupedul lui era blând ca un mieluț, mi-a jurat cu mâna pe inimă, nu mușcase pe nimeni. Încă, i-am răspuns în gând și am trecut mai departe, având grijă să nu grăbesc pasul. "Dacă fugi, câinii te iau drept pradă“, lecția asta o deprinsesem la țară, de la dulăii ciobănești. Însă nu pentru mine mi-era frică, ci pentru cățelul ce se zbătea în mâinile mele, furios că nu-l las să se înfrupte din buldog. Dar există un înger păzitor al pechinezilor, fiindcă am scăpat teferi din toate întâlnirile, Piki cu onoarea intactă, iar eu cu o nouă învățătură de viață: cu mărimea și mai ales cu vârsta, câinii se înțelepțesc, la fel ca oamenii.

Altfel, plimbările noastre se dovedeau pline de satisfacții. Toți se uitau apreciativ la Piki cel îmbăiat, periat, cu blana ca mătasea și o fundă albastră la zgardă. Câte un plod voia să-l mângâie, iar mămica lui mă iscodea întâi, îngrijorată: "Mușcă?“ O asiguram că nu, după care urmau alte întrebări și exclamații: "Cum îl cheamă?“, "Ce cățel frumos!“, "Al tău e?“. Același cuvinte le folosisem și eu, la întâlnirile cu alți câini. Acum îmi venise rândul să fiu invidiată, admirată, în centrul atenției. În parc mai ales, când îl așezam pe Piki pe o bancă, să se odihnească la umbră, unul din patru trecători ne arunca priviri prietenoase, de parcă ne-ar fi cunoscut de când lumea.

Înainte să se inventeze Facebook-ul, plimbatul cățeilor erau un mijloc de socializare. Când doi se întâlneau și se plăceau, stăpânii lor intrau în vorbă, și-uite așa comunitarea posesorilor de patrupede se transforma într-o confrerie. Pe lângă dragostea pentru animale, oamenii își descopereau curând gusturi, gânduri, aspirații comune. Ce se întâmpla însă cu iubitorii de pisici? Ele rămâneau solitare, enigmatice, le plăcea izolarea, să privească cele lumești de departe și, preferabil, de la înălțime. De-asta stăpânii sau, după unele păreri avizate, sclavii lor, erau retrași, introvertiți. Cine se molipsise de la cine?

Într-una din după-amieze – era prin septembrie, iar vara se agățase de Tâmpa, nu se lăsa dusă din Brașov – am zăbovit în parc mai mult decât de obicei și, pe drumul de întoarcere, ne-a prins înserarea. Lui Piki îi era sete, se vedea după limbuța care-i atârna roză, tot mai aproape de asfalt, așa că am ocolit pe la fântâna din fața Casei Armatei, unde am luat apă în palmele făcute căuș și i-am dat să lipăie. Am traversat apoi prin dreptul cinematografului Astra și, când să dăm colțul spre strada Lungă, ne-a tăiat calea o haită de câini vagabonzi.

Haită era mult spus. După 1982, când mă mutasem în capitală, aveam să văd haite adevărate, câte șaisprezece dulăi ce porneau la vânătoare după apusul soarelui. Câinii aceia sălbăticiți, cu blana jerpelită, slabi de le numărai coastele, aveau ochi tulburi în care lucea foamea, ori câteodată turbarea. De unde atâția fără stăpân? Pusesem întrebarea cu naivitate provincială. Erau animale lăsate de izbeliște, mi s-a răspuns, apoi le-am aflat povestea. Sute de străzi, mii de case cu curți și grădini din cartierele mărginașe ale Bucureștiului fuseseră rase de pe suprafața pământului pentru a face loc blocurilor din noua față a orașului. Iar celor evacuați – era să zic sinistraților – li s-au dat apartamente cu pereți de beton ce prindeau iarna mucegai pe la colțuri, cu bucătării-chicinete și balcoane în care gospodinele atârnau rufele la uscat ca la italieni, însă fără pitorescul Siciliei. Locatarii abia aveau ei loc, unde să își aducă și câinii? Rămași singuri, aceștia s-au descurcat cum au putut, adunându-se în haite care bântuiau pe la periferie...

Eram însă în Brașovul anilor ’60, iar înaintea mea vedeam doar patru dulăi de rasă incertă, murdari și jigăriți. Însă toți erau mari și, după privirile aruncate spre Piki, apoi între ei, păreau să își spună unul altuia: "Uite un sandvici. Îl împărțim?“. Pechinezul doamnei Veronica nu le-ar fi ajuns nici pe-o măsea, la cât păreau de înfometați. Dar nu doar asta îi stârnea, ci mai ales pizma fața de câinii cu stăpân, care aveau mâncare câtă voiau, un acoperiș deasupra capului, un culcuș moale, o zgardă cu numele lor și cu o adresă – ca să fie găsiți dacă se pierdeau sau ar fi fost luați de hingheri –, erau mângâiați pe burtă și scărpinați între urechi. Ei, ce primeau de la oameni? Câte un "marș de-aici, potaie!“, un șut în fund ori în coaste.

Cu inconștiența-i obișnuită, lătrând ca apucatul, pechinezul a dat să se năpustească la dulăul cel mai apropiat, unul cu urechea ruptă și care părea șeful haitei. Am fost însă mai iute: l-am tras înapoi pe Piki, l-am săltat de ham, apoi l-am băgat sub haină, înăbușindu-i hămăiturile furibunde. Dulăii n-au apucat să vadă vreun vârf de coadă, nici să se întrebe de ce hanoracul meu lătra. În clipa următoare mă și răsucisem pe călcâie, silindu-mă să pun un picior după altul fără grabă, deși tot ce voiam era să o iau la fugă. Abia când am ajuns în pasajul spre strada Făgetului am cutezat o privire peste umăr: câinii nu se mișcaseră, stăteau tot acolo, păzind intersecția.

Ce să fac? Nu era nimeni căruia să îi cer ajutorul. Cum ideea unui atac sinucigaș nu-mi plăcea nici în filmele de război cu piloți kamikaze, darămite în viața reală, am urmat sfatul lui Oliver Goldsmith: "He who fight and runs away, may live to fight another day.“ Cum ar zice românii "fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă“. Eu nici măcar n-am fugit, am luat-o cu pași mici, dar iuți, întâi pe trepte, apoi în sus pe Făgetului, tot așteptându-mă să aud din urmă scrâșnete de gheare și mârâituri.

Nu ne urmăreau însă decât umbrele înserării și am pus jos cățelul, care a luat-o vesel înainte, întinzând de lesă. Ajunsese într-un teritoriu nou, ce se cerea explorat și, mai ales, marcat în felul obișnuit. Făgetului urcă dealul cu același nume, merge o bucată de drum paralel cu Lungă, apoi coboară din nou, întâlnindu-se cu strada Crișan, care avea să mă ducă unde voiam, așa cum orice firicel de apă din jungla braziliană se varsă până la urmă în marele Fluviu Amazon. Doar că râul meu de asfalt mă scotea cu vreo treizeci de case mai jos de a noastră. Un ocol ce avea să-mi ia vreo oră, dacă nu mai mult, cu Piki care se oprea la toți pomii – și erau destui!

Până la urmă a obosit și a trebuit să îl iau iarăși în brațe, de data asta fiindcă îl dureau lăbuțele. Cum mi-a spus asta? Simplu, s-a așezat în fund și s-a uitat la mine. Eu pricepeam îndată orice voia, greu era să mă fac înțeleasă. Când am ajuns în strada principală nu mai puteam nici eu, iar cele două kile de pechinez începuseră să atârne cât o ghiulea de plumb. L-am pus jos și am mers mai departe eroic, ca-n poezia lui Alecsandri "Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. Aș vrea să zbor, dar rana din pulpă nu mă lasă!“ N-aveam decât un cârcel, însă era de-ajuns, iar Piki ostenise în așa hal încât nu auzea chemarea stâlpilor, până și coada i se pleoștise. Eram o pereche jalnică; din fericire se lăsase întunericul și nu ne vedea nimeni cum ne târam după noi umbrele, de parcă eram înhămați la niște sănii negre, trăgându-le tot mai greu, mai încet...

—Băiețelul meu drag!

Ivită de sub portalul unei curți, o siluetă s-a năpustit spre noi. Ba nu, erau două. Una s-a dus drept la Piki, cealaltă a venit la mine. Ne-am pomenit luați fiecare în brațe și acoperiți cu sărutări. Întârziasem prea mult, iar doamna Spireanu și mama intraseră la griji. Ne căutaseră împreună, până ce neliniștea li se prefăcuse în panică, în disperare.

Le-am povestit despre cei patru dulăi, iar doamna Veronica m-a pupat și pe mine – ce înțelept din partea mea să-l feresc pe Piki de întâlnirea cu fiarele! Mama n-a zis nimic, mai bine, fiindcă știam exact cât preț pune pe blana pechinezului, cu coadă cu tot.

—Ți-ai crescut bine copilul, i-a spus doamna Spireanu mamei.

A luat-o afectuos de braț și așa ne-am întors, istoviți dar bucuroși, ca niște camarazi de arme care tocmai câștigaseră o bătălie importantă.

În noaptea aceea am dormit buștean, fără să visez nimic. Mama s-a sculat dis-de-dimineață, gata de treabă. Vecina însă i-o luase înainte; spălase nu doar balconul ci și treptele scării până jos în curte. A doua zi mama a pus ceasul să sune mai devreme. Cumpărase un ghiveci nou, cu flori de nu-mă-uita, pe care avea de gând să-l așeze sub una din ferestrele doamnei Spireanu.

Războiul balconului nu se terminase; nici pe departe...