I se spune Doña Esmeralda și nu se vorbește decât în șoaptă despre ea. Bătrânii din sat care apucaseră vremurile înainte să apară ea muriseră demult. În fiecare luni, dis-de-dimineață, se înființează la piață, ca să-și vândă ierburile de leac și de ciorbă. Deși se tem de ea, gospodinele se băteau pentru marfa ei, care se dovedește întotdeauna a fi de cea mai bună calitate. Vărul meu a surprins-o odată ieșind din pădure la o oră foarte înaintată, aproape de miezul nopții. Nimeni nu are curajul să zică lucrurilor pe nume, ca nu cumva preotul sau primarul să-și bage coada și să o înlăture din sat. Nici n-ar avea dovezi. De altfel, femeia are certificat de naștere înregistrat în scripte, care va să zică a fost născută de o femeie, aparent ca toate femeile, a avut un tată, iar familia ei nu s-a remarcat prin ceva neobișnuit. Erau fermieri harnici și au dus o viață pașnică. Aș jura pe orice că până și preotul și primarul au tot interesul s-o păstreze în sat. Doña Esmeralda ne poartă noroc. Are un ochi verde și unul căprui, iar dacă într-o anumită fază a lunii se întâmplă s-o întâlnești și să fii privit de ea, îți merge bine tot anul. Tinerii fac drumuri dese la vâlceaua unde-i casa ei, ca să le ghicească în palmă sau pentru diverse farmece. Arareori pleacă cineva nemulțumit de la ea. Totuși, de la o vreme, circulă o poveste care te pune pe gânduri. Cică un flăcău s-ar fi dus la Doña Esmeralda și i-ar fi cerut să ajungă cel mai bogat om din sat. Femeia l-a învățat cum să procedeze, dar prostul de el fie nu știa că pentru orice există un preț, fie a nesocotit vreo povață a faimoasei femei cu ochi diferit colorați. În fiecare lună, când luna plină strălucea cel mai puternic, flăcăul cu pricina trebuia să se îmbăieze în iaz și să se întoarcă gol-pușcă acasă. Își lăsa hainele într-o scorbură de copac, se arunca în apă, apoi ieșea la mal și se ducea acasă în costumul lui Adam. În scurt timp s-a umplut de bănet și o tot ridica în slăvi pe Doña Esmeralda. Dar cu cât avea mai mult, cu atât voia să aibă și mai mult, și se simțea tot mai nefericit. S-a dus iar la femeie, cerându-i ajutorul. Nu se știe ce l-a pus vrăjitoarea să facă, dar imediat după aceea, omul a înnebunit, dispărând din sat. Unii spun că Doña Esmeralda i-a cerut un ochi, pentru că ochiul ei verde ar fi fost de sticlă și avea nevoie de unul adevărat. Numai că nimeni n-are nicio dovadă, iar toți cei care au fost priviți de ea s-au bucurat de tot ce-și poate dori omul cât e viu. Câți nu s-au căznit să-și dea seama dacă ochiul verde e de sticlă, de smarald, sau e chiar ochiul ei, și tot n-au izbutit să afle adevărul. Doña Esmeralda are un fel de a te privi până-n adâncul sufletului, că de-abia mai știi pe ce lume trăiești. Un nebun din sat se apucase odată să strige în dreapta și-n stânga verzi și uscate despre cele două capete ale Doñei Esmeralda, și cum există un sâmbure de adevăr în orice scorneală, unii chiar au început să creadă că așa or fi lucrurile. Dar un om normal care are prilejul să o privească mai mult timp, bunăoară la piață, luni dimineața, până aproape de ora prânzului, n-a remarcat nimic suspect în înfățișarea ei, în afară de ochii de culori diferite. Firește, e posibil ca al doilea cap al Doñei Esmeralda să apară numai în anumite momente, și niciodată în văzul lumii. Lăsând la o parte dispariția tânărului lacom de avuții, nu se vorbește decât de bine de Doña Esmeralda, chiar dacă niciodată fățiș. Poate asta le cere ea tuturor celor care apelează la ea, sau fiecare se simte dator să păstreze taina, ca să nu-și alunge norocul. Nu ar fi de mirare ca flăcăul acela s-o fi sfârșit rău, cum se lăuda în gura mare cu bogățiile proaspăt căzute pe capul său, datorită Doñei Esmeralda. O fi încălcat o cerință importantă și a fost pedepsit. Cine știe, poate se va întoarce odată în sat, cu două capete și ochi diferit colorați.