Adrian TITIENI este în viața cotidiană exact ca pe scenă - jovial, cald, foarte firesc. Adeseori se plimbă prin Buftea, la lăsarea serii, sau urcă în avion ca să ia un premiu la Cannes. E elegant, poartă papioane și eșarfe de mătase, dar are și pălării mocănești sau pantofi sport. Sunt zile în care  îl poți confunda cu Cehov la tinerețe și zile în care poți să juri că e Gavrilescu, din La țigănci.  Dimineața repetă cu studenții de la Facultatea de Actorie, iar în zilele speciale ține un curs despre joc, pentru oricine trece, în acea zi, pe strada Matei Voievod.

 În toate aceste cazuri are ochii albaștri-mărgean și niște cuvinte pe care le face cadou, foarte colorate și proaspete, bune de ținut printre cărți.

Mai are și un telefon special, pe care rulează filme de top, dintre care nu lipsesc Moartea d-lui Lăzărescu, Pescuit sportiv ori Poziția copilului.

ZENOB

În ce epocă ți-ar plăcea să trăiești? Cum te vezi?

Poate că nu chiar să trăiesc atunci, dar mi-ar fi plăcut să văd lumea interbelică, așa cum mi-o imaginez, cu pasiunile, cu minusurile și cu plusurile ei. Cred că aceasta îmi vine din felul în care a fost înregistrată perioada în mentalul românesc, dar și din cărți. Mi-ar fi plăcut să mă îmbrac impecabil dar discret, ca Fred Vasilescu, poate chiar mai discret, ca să pot intra cu totul în rolul unui observator, în atmosfera și în parfumul acelei epoci. Aș alege un moment în care Bucureștiul pulsează de viață, poate o seară de vară.

În același timp, nu mă îndoiesc că dacă interbelicii ar putea să aleagă, ar face o călătorie în viitor.

În acest caz trebuie să te întreb cum te-ai simțit în rolul lui Brătianu?

La filmările de la Maria, Regina României (r. Radu Apostolescu) am trecut printr-un eveniment exterior filmului. Am făcut rolul lui Ionel Brătianau, iar până în ziua filmărilor, știam că am de citit un discurs în engleză. În ultimul moment, regizorul s-a răzgândit și mi-a spus că voia să declam monologul, să vorbesc liber. Bineînțeles asta schimba radical lucrurile, nefiind vorbitor fluent de engleză. Am găsit un loc retras prin Buftea, pe o alee, și uzând de toate tehnicile de memorare, în 40 de minute am reușit să pun la punct acest text. Efortul a fost unul considerabil.

Mi-am pus costumul, ochelarii, am trecut pe la machiaj. Eram gata să intru pe platou.

Pe când așteptam să-mi vină rândul, am vrut să-mi citesc mesajele de pe telefon. O bancă mă anunța că mi-a venit o sumă mare de bani, așa mi se părea, pentru că în mod paradoxal nu vedeam bine. Totul era încețoșat și apăsător. Celelalte mesaje erau idescifrabile. Nu vedeam. 

Primul meu gând a fost că aveam un atac cerebral. Am vrut să-mi sun doctorul, dar nu vedeam nici numele din agendă. Aș fi putut să anunț pe cineva, dar atmosfera era atât de puternică, eram în timpul filmărilor, așa că nu îndrăzneam să întrerup: se filma, eram singur și incapabil să acționez în vreun fel. Mă vedeam căzând în mijlocul scenei, vedeam deja în minte anunțurile din presă: Adrian Titieni, prăbușit în timp ce-l juca pe Ionel Brătianu!

Pe fondul ăsta am fost chemat pe platou. Mi-am făcut rolul, într-o tensiune enormă, gândindu-mă la momentul în care aveam să cad din picioare. 

La final, m-a strigat o prietenă, Adrian, mi-a zis ea, nu-ți lipsește nimic? 

Abia atunci am realizat că nu purtam ochelarii mei, ci pe-ai unui coleg, care, crezând că în mod intenționat îi luasem, ca să filmez cu ei, aștepta răbdător să termin scena.

Temerile mele s-au spulberat, mi-am reluat ochelarii și toată lumea a căpătat forme noi: suma pe care mi-o anunța banca era de fapt foarte mică, și, evident, nu aveam mesaje noi, mi se păruse.

Prin urmare, aventura mea s-a petrecut în afara filmării.

Cu ce personaj, dintre câte ai interpretat, ți-ar plăcea să stai la o cafea?

Cu Aldea din Bacalaureat (r. Cristian Mungiu) mi-ar plăcea să stau de vorbă, la o cafea. El are dileme legate de relația părinte-copil, temă care mă preocupă major. Calitatea de părinte mi se pare cea mai dificilă, din tot ceea ce am trăit. Or, Romeo face eforturi mari ca să-și ajute fiica, bazându-se pe experiența lui din lumea occidentală și pe viziunea despre societate. Urmărindu-i demersurile, îți dai seama că e extrem de greu să te desprinzi emoțional de copil. Drama lui vine din dragostea excesivă, care îi dictează să-și ajute fiica pe orice cale. Iar într-o lume defectă, și metodele de supraviețuire sunt ciudate, adeseori neortodoxe. Mi-ar plăcea să discut cu el.

Copiii mei sunt studenți sau au terminat studiile. Nu mai am dilemele lui Romeo, dar fondul problemei rămâne unul de interes pentru mine. Cred că în viața de părinte este foarte important ce faci - mai importat decât ceea ce spui. Dar la fel de important și totodată extrem de greu, este să nu fii subiectiv. Pentru mine, valorile pe care am încercat să le inoculez copiilor mei sunt onestitatea, respectul de sine și de ceilalți. 

Vrei ca un copil să nu-ți repete greșelile, dar primul pas în direcția aceasta este acela de a nu-l sufoca, de a nu-l condiționa emoțional. Un copil are nevoie de independență. Ei bine, despre toate astea mi-ar plăcea să vorbesc cu personajul meu, Romeo Aldea, la o cafea tihnită, într-o zi răcoroasă.