E un moment bun să alegem o carte despre natura omului, care nu s-a schimbat odată cu trecerea anilor. Înainte să ajung la povestirile lui Andrić, am citit "Cronică din Travnik“, un roman scris de el cu trei ani înainte, în 1945, și care arată nevoia și capacitatea lui extraordinară de a înfățișa o varietate mare de tipologii umane. Ivo Andrić a obținut Nobelul pentru Literatură în 1961 pentru scrierile lui despre Bosnia, fiind preferat lui John Steinbeck și E.M. Forster, printre alții.

  În colecția Povestea cu elefantul vizirului, apărută pentru prima oară în română în anul 1966 și reeditată recent de Polirom, sunt șaisprezece povestiri despre o mulțime de stări și manifestări ale omului pus în diverse situații, și în fiecare dintre ele autorul dă o maximă importanță detaliilor sufletești. În majoritatea prozelor personajul principal este asemeni tuturor din târg, cu particularitățile lor: închiși, bârfitori, răzbunători, dar în același timp este special - doar lui i se întâmplă ceva deosebit sau el e cel care schimbă lucrurile.

   Povestirea care deschide cartea, intitulată Drumul lui Ali Gerzelez, este una dintre cele mai bune, tocmai pentru că aparent e foarte simplă: Gerzelez e bogat și afemeiat, dar el se îndrăgostește cu adevărat de fiecare dată și tot de fiecare dată e respins - de o frumoasă venețiană, de o țigancă, de o fată cuminte -, și nu poate înțelege de ce pentru unii e atât de natural și ușor să fie cu persoana iubită, iar pentru el, aproape imposibil. Deși nu poate fi un personaj simpatic, Andrić îl prezintă cu mult umor:

"...scund și îndesat, umbla încet și cu picioarele crăcănate, ca mai toți cei care au pierdut obișnuința mersului pe jos“.

Nici în povestirea lui Gerzelez, nici în celelalte nu există personaje neînsemnate, oricine apare este examinat minuțios fizic și sufletește încât știm aproape totul despre el și așa, încet încet, de la o povestire la alta, se conturează imaginea de ansamblu a unei colectivități. Proza care dă titlul colecției vorbește de fapt mai mult despre firea travnicienilor (locuitorii din Travnik) decât despre vizirul sadic și elefantul lui:

"… travnicienii puteau să scoată și din minciuni un grăunte de adevăr, pe care nici mincinosul însuși nu-l bănuia printre minciunile lui“.

Elefantul vizirului are abia doi ani, e năstrușnic, are toane și e lăsat să facă ce vrea prin târg, iar dacă cineva obiectează e pedepsit imediat, așa că oamenii vor să scape de el și primii care găsesc o soluție, chiar dacă ineficientă, sunt copiii: pun o albină vie în nucile pe care le mănâncă animalul.

Deși e o povestire scurtă, Andrić nu se grăbește, totul se întâmplă într-un ritm natural, care arată cum ajung oamenii la saturație și la idei de răzbunare. Din când în când introduce o aceeași imagine spusă în diverse feluri, consolidând o atmosferă generică: "se fierbea ultimul magiun“, sau "cei care amestecau magiunul cântau“.

   O altă proză puternică este Povestea clăcașului Siman, pentru că nu este doar povestea eroului titular, ci a oricui, de oriunde, și din orice timp. Acesta se luptă toată viața cu sistemul, știe că are dreptate dar încă așteaptă să-i fie recunoscută de către autorități. Despre Siman cel mai potrivit ar fi să se spună că, în felul lui, era și bun și rău. El e omul simplu dar înțelept care ajunge la judecată și indiferent de câte ori pierde, nu renunță să spere că într-o zi că lucrurile se vor aranja cum trebuie:

"ce-i al tău (îi spune agăi, proprietarul terenului) a fost odată al nostru; iar într-o anume vreme și după o anume dreptate, a devenit al vostru. Păi dacă ce-a fost demult al meu s-a făcut al dumitale, atunci poate și ce se cheamă al dumitale să se facă al meu, cum a fost la început“.

  Cea mai bine scrisă povestire este - în viziunea mea - Vremurile Anikăi și așa aș fi numit eu volumul, de fapt. Când apare Anika, simțim chiar că ni se spune o poveste și trebuie să ne așezăm mai comod: "iată cum a fost“. Anika e deja un fel de legendă și oamenii o iau ca reper temporal: "vremea când Anika își făcea de cap“, "ziua în care Anika și-a dat arama pe față“ sau "perioada de cea mai mare destrăbălare a Anikăi“. Totul începe simplu: Anika e o tânără care are doar un frate blând dar înapoiat, și așteaptă ca Mihailo, cel care o curtează, să facă ceva definitiv, dar cum el refuză, ea își "deschide casa bărbaților“ și devine cea mai faimoasă prostituată a târgului, unde toți așteaptă în grădină, iar ea primește numai când și pe cine are chef.

Ceea ce e cu totul nou la povestire este construirea personajului: este conturat de la distanță, și dacă la toate celelalte personaje știm exact nu doar cum arată, dar mai ales tot ce gândesc și simt, la ea totul e voalat și o cunoaștem doar din ce face și din cum o văd alții, potrivit propriilor lor concepții: "femeie ticăloasă, ființă cumplită, fără de rușine și fără de minte“, "ea e azi și pașa și vlădica târgului căci tâlharii pe drumul mare pricinuiesc mai puține rele decât ea“. Cei din târg se împart între cei care o bârfesc pentru că nu ajung la ea și cei care așteaptă cu speranță în grădina ei. Ca și în proza care dă titlul colecției, și aici, oamenii își revin repede după orice năpastă: "femeile devin mai vesele și bărbații mai potoliți“.

  O proză care iese din tiparul volumului este Aska și lupul - pare un fel de Scufița Roșie, dar în care eroina este o oaie care merge la școala de balet, deși mama o avertizează, exact cum este avertizat orice artist: "arta e o meserie nesigură, care nu dă nici casă, nici masă celui ce o slujește“.

Este o poveste despre condiția și mai ales eforturile artistului și cum arta lui hipnotizează, la fel cum reușește și Ivo Andrić cu scrisul lui.

  Lui Andrić îi place să experimenteze și să încerce să arate ce simte o femeie, ceea ce nu-i deloc ușor: în O femeie pe stânci o turistă-solistă de operă realizează că îmbătrânește, nu poate să accepte și se refugiază în amintirea unui moment de pe când era un fel de Lolita și a oferit unui trecător - om muncitor, de cincizeci de ani - o clipă care a înfiorat-o și uimit-o la fel de mult și pe ea. Scriitorii au încercat mereu să vadă cum e în pielea sexului opus, cât de diferit se simte sau se gândește, și pentru asta e nevoie de multă experiență și finețe, iar aici personajul lui Andrić este perfect șlefuit.

  Proza care închide volumul, Panorama, este scrisă la persoana întâi și îl arată pe narator cum descoperă lumea prin fotografii, dar nu se poate opri la ele și începe să alcătuiască povești pornind de la fiecare, și, mai mult, începe chiar să aibă vise plecând de la ele.

Ultimele povestiri ale colecției par rupte de restul, prin faptul că sunt mai moderne și au alte subiecte: Andrić lasă deoparte lumea limitată a târgului și-și alege personaje cu alte naturi sau interese, cu un mod de a vorbi mult mai actual și cu foarte multă fantezie.