autoportret cu saxofon

nu îți vorbesc pre limba veacului, pentru că

limba veacului

e peltică

și rea la gust.

o să trebuiască să o spun altfel, să sap șanțuri de apărare,

să ridic turnuri

în jurul a ceea ce am crezut că poate scânci

cu glasul fiului meu?

cheamă-mă

și o să-ți povestesc în amănunt ultimele progrese ale

tehnocraților care îmi înlocuiesc sângele

și poartă negocieri cu luna plină de deasupra

bursei de mărfuri eu când

aud un saxofon este brooklyn

iar placiditatea de metal iresponsabil a paternității mă

lasă lat

ca metodele cele mai sofisticate

pe care ai mei le-au brevetat de la

ultima febră bubonică-ncoace desigur nu e

mare lucru să crăpi craniul

unei primate melancolice care nu vrea decât să se

întoarcă printre ai ei să i-l umpli cu electrozi desigur

aceste experimente ne vor ajuta să aflăm totul

despre supraviețuire chiar și

în absența iertării despre ce lăsăm în urmă

și despre privilegiu la subiecții ce râd prea des și fără motiv

aproape epuizați aproape euforici

înaintând prin

praful care se joacă așa de frumos în lumină.

*

secvențe

cum se scurge

lumina leșioasă pe

zidul

din spatele cazarmei

cum se scurg ochii

soldaților

după fetele vioaie

ce se-ntorc

târând prin praf

geamantane

și sacoșe de rafie

către poarta

internatului

am văzut un câine

mâncând chiștoace

un graur

șchiop

cu ciocul de culoarea

mierii

o pisică ce îl pândea

pe treptele unei

cafenele cu faimă

un miel adormit

în brațele micuțului

cerșetor

trecând din

vagon în vagon

șireturile lui rupte

soioase

ca inima unui

popor veteran în

lamentații și ciudă

bărbați încă-n putere

urlând alcoolizați

agitându-se pentru o

cauză

deplorabilă

se împlinea un an

de la moartea

tatei

n-am priceput

nimic din

toate astea

și nici de acum încolo

nu-mi fac

iluzii că o să

Ne trezim înainte de răsărit,

o masă bună în zori, cerealele, cafeaua cu lapte

și un efort prelungit de voință să nu cedăm.

Către prânz ne apucă pe toți deodată sughițul

(sigur dincolo vorbesc iar despre noi

dincolo nu dau doi bani pe alibiurile stângace care

credeam că ne vor salva de orice-o să vină.)

Vizitele nu sunt permise celor în carantină

deși e destul spațiu pentru obișnuitele

scuze și procese de conștiință ale inocenților care

încearcă să mai răzbească în ciuda a tot ce ni s-a arătat.

Fiecare o face din motivele lui.

Desigur, merge și blindați cu măști N95 și cu

telefonul vârât într-o punguță-n buzunarul de la spate –

e o chestiune de sinceritate pe care și-o pun

toți ăștia care-și zâmbesc pierduți din mașinile oprite

la barieră.

Multă vreme de-acum încolo bariera nu se va ridica,

nădăjduiesc că ți-ai făcut provizii serioase

în așteptarea următoarei pandemii

și ești la zi cu exercițiile de stăpânire a panicii.

Ziua este aproape egală cu noaptea,

etic vorbind putem percepe realitatea și cu ochii închiși.

Totul e doar o chestiune de perspectivă, spune iubita mea.

Iubita mea poartă kimono vișiniu și tranșează

plâmânii celor mai pregătiți candidați.

Cei mai pregătiți candidați nu vor decât să-nceteze.

Va înceta, deși ne-am pregătit în toți anii ăștia pentru

intervențiile care nu dor și nu lasă urme.

Va înceta, deși am crezut că vom apuca ziua când

suferința o să fie doar amintire

pentru copiii nepăsători din antropocen.

Va înceta, îți promit, dar

acum mergi la culcare, dragule,

mergi la culcare și uită, dacă mai poți.