Spre sfârșitul lui august, după ploile grele și soarele

de-o săptămână, se coceau murele.

La început, doar una, un cocoloș mov, strălucitor

printre altele, roșii, verzi, tari ca niște noduri.

O mâncai și dulce îi era carnea

ca vinul îngroșat: sîngele verii în ea

lăsînd pete pe limbă și poftă de cules.

Cele roșii s-au înnegrit și pofta ne-a trimis

cu bidoanele pentru lapte, toate oalele și cutiile

până unde mărăcinii zgâriau și iarba udă ne albea cizmele.

În jurul izlazelor, câmpurilor de porumb, rândurilor de cartofi

am răscolit tufele și-am cules până am umplut vasele.

Pînă când pe fund s-au adunat cele verzi și deasupra, stropi

negri, boabe mari, coapte, luceau ca o grămăjoară de ochi.

Mîinile usturau, palmele lipicioase ca ale lui Barbă Albastră.

Pe cele bune le-am ascuns în staul și ne-am văzut de treabă.

Când troaca s-a umplut, am găsit pe ea o crustă,

înfiptă-n prada noastră, o ciupercă gri-șobolan.

Și sucul se-mpuțise, odată luate de pe locul lor, din crâng,

fructele se amărau. Întotdeauna îmi venea să plâng,

Nu era drept. Toate acele tinichele minunate,

umplute-acum cu scârboșenii. Speram că o să țină, în fiecare an

de fapt știind că nu se poate.