Se știe că iubesc romanul în toate formele lui. Romanul masiv, în special. Indiferent de registru sau de temă. Pentru că scriu roman, mi se pare suficient ca motivație a iubirii mele pentru el. Îl prefer pentru că în el încap toate genurile. O fi căpcăun, nu zic nu, dar ai loc de întors.

La antipod, se află speciile minore. Iar dintre toate, pe cele ale satiricului le disprețuiesc pe față. Nu pentru că sunt minore, ci pentru că sunt parazite. Sunt ca un fel de cerșetori cu tupeu. Să stai pe margine și să faci gât mi se pare nedemn. Să te erijezi în arbitru ori  în corector sub pretextul unui umor, pe care, nu știu din ce cauză, foarte multă lume îl consideră de calitate, dar care e făcut pe spinarea altora, mi se pare iarăși jenant. "Satira acidă". "Satira necruțătoare". "Satira care biciuiește". Sunt numai câteva dintre formulele consacrate și lăudăroase totodată.

Încă de pe când traduceam din Aristofan mi se părea penibil că omul ăla, atât de apreciat și rezistent la timp, și-a dedicat viața ca să facă de rahat femeile, filozofii și chiar pe zei. Nu-i contest meritele, dar zona asta, în care comedia lui o ia spre satiric - nu intră prin butonierele mele. Tot pe-atunci, un tip, pe nume Frinihos, a fost interzis, ras din istorie. Cu ce greșise? A scris o tragedie care-a făcut să plângă un amfiteatru întreg. Vă imaginați? Venise lumea la teatru și-acum pleca de-acolo plângând. Întâmplarea aceasta a enervat multă lume, iar piesele lui Frinihos au fost interzise. Numele lui n-a mai fost pomenit, chiar a fost răzuit de pe listele cu autori jucați la acea oră. Au fost distruse toate copiile după operele sale. Dacă n-ar fi fost o notiță rămasă întâmplător, nici eu n-aș fi auzit despre el. Omul, ca mulți alții, a fost scos din cărți. În schimb, scheciurile ușurele, care-și bat joc de cineva - întotdeauna au avut căutare. Și astăzi, vedeți bine, lumea e amatoare de pamfletele care iau în balon nu contează pe cine -  pe miniștri că sunt proști, de filozofi c-au dat în mintea copiilor, de actori că n-au haine de firmă...

 Lucrurile au mers mereu în direcția asta. Ceea ce nici nu e rău: râsul e sănătos, și eu ador comedia!  Dar de la comedie la satiră e drum lung. Aici mă refer doar la satiră. La rânjet și nu la râs. La malițiozitate. La râsul venit din frustrare. La umorul omului complexat, doldoroșit de eșecuri. Genul ăsta mi se pare grețos. Satira, ori cum îi zic adulatorii - satira subțire -, chiar filozofică, îmbrăcată în pamflet ori travestită în parodie, satira, cu toate fețele ei - mi se pare facilă și cu pretenții, gargaragioaică, constipată, artificioasă la rivalitate cu staniolul și destul de țoapă.  Rujată prost. Căpușă.

Și să știți că și vară-sa, parodia, mă calcă pe nervi. Ah, parodiile lui MRP! Dacă le-am citit sau gustat? Evident! Dar fără ca plăcerile, s-o recunoaștem, mai mult hormonale, să mă facă să-l aduc pe MRP lângă Lorca! Lorca e el, iar MRP un autor de romanțe, pastișate, în registru melodramatic, nimic mai mult. Nici cu Sorescu nu mi-e rușine! Să faci poezie din lumpenromanță e un lucru normal și neparodic. Dar să faci parodie din parodie… arată cam manual, ca artizanatul din școli.

Nici hăhăiala cultă a optzeciștilor nu mă mișcă. Recunosc sunt chestii drăguțe dar sezoniere, cu toată străfocarea, cu toate intențiile care-au generat posmodernismul și celelalte. 

Și nu mă dă pe spate nici categoria satiricului, în forma ei cea mai elaborată, bulgakoviană, de exemplu. N-am nerv pentru satiră n-am predispoziție pentru râsul formativ. Pentru ostentație. Vreau ceva nou, care să mă scoată de-aici, pentru că vedeți bine: ne aflăm sub ocupație, în mod evident, depășiți. Deschizi gura să spui ceva și imediat apar 200 de morți. Prin urmare mi se pare mult mai normal să caut ieșirea, cu coada între picioare, decât să stau la șuiete satirice.