Interacțiunea cu un obiect este mult mai complexă decât s-ar crede și s-a vorbit îndelung despre asta. Nu voi încerca să expun aici decât o nuanță:  angajarea unui obiect într-un sistem de relații cu fond simbolic – fiind, de altfel, un gest de ordinul obișnuinței cotidiene –, implică interacțiunea cu el într-un sens – și la un nivel – mai profund decât cel teleologic. Natural că diversitatea acestor interacțiuni este vastă, pe fondul caracterului individual, implicat în acest act al investirii calitative. Există, bineînțeles, și cazul unor simboluri colective, însă ceea ce mă interesează aici este resortul care pune în legătură sistemul axiologic și mediul înconjurător: ediția – și atașamentul față de ea.

Am tot felul de ediții, aranjate sau ordonate, după emoții și preferințe. De pildă, Accidentul lui Sebastian a avut un impact aproape organic asupra mea. Într-un soi de alfabetizare destul de frustă și inconsistentă, am căutat să-l pun pe Thomas Mann cât mai la vedere. Și am tot felul de ediții: multe de până în ’89 – din biblioteca adolescenței mamei, pe care bunica o sponsoriza cu salariul ei (de la Palatul CFR-ului). Dar multe sunt de după ’90, când deja putea fi întrezărită o diversitate a conceptului de ediție. Acestea fac parte din biblioteca încropită de tata, pe vremea când studia să intre la Facultatea de Filosofie.

Am o ediție pentru poemele lui Poe, cu diferite variante de traduceri, printre care se numără cele ale lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu și I. L. Caragiale. Îl am și pe Drumeș, atât în varianta din 2009, cât și în diferite ediții anterioare Revoluției, pe care mama le citea, pe vremea în care tata îi spunea pentru cele dintâi dăți că este frumoasă și că o iubește, prin poeziile lui Nichita – citite dintr-o ediție subțire, verde, o antologie. Am Faust, în traducerea lui Blaga în ediția de la Humanitas. Când am văzut-o în librărie am simțit că mi se taie respirația, la fel cum am simțit și când am găsit Republica, în traducerea lui Andrei Cornea, apărută în colecția coordonată de Noica, în anii ’80. 

Pe scurt, am multe ediții, într-o bibliotecă improvizată și construită atât după preferințe, cât și după necesitățile de moment – semnate de autori antebelici sau contemporani, străini și autohtoni (poeți, romancieri sau dramaturgi), care înconjoară porțiuni din pereții camerei și-mi arată un soi de amiciție sau de sprijin, inexplicabil, asemenea interacțiunii din copilărie cu figurinele preferate. 

Iar prin alternarea diferiților autori mi-am dat seama că ediția citită reprezintă o bornă temporală, ce denotă contextul genuin al volumului – de la un curent literar, până la mediul cultural și politic. De la "pulsul străzii" și până la rolul acordat acesteia. Tot Eliade vorbea despre textele folclorice, epice sau lirice, ca despre niște "fosile vii" – expresie preluată din descoperirile speologice ale lui Racoviță – fiindcă pot fi întrezărite în construcția acestora detalii privind perioada în care au fost încropite, reușind să conserve ceva din momentul creării.

În orice caz, ceea ce vreau să nuanțez este că raportarea la o ediție poate depăși stadiul lecturii, urmărind calitatea volumului, diversitatea – vizuală, tematică –  fiind asemenea unei construcții din piese Lego, gratuită, însă cu însemnătate. Iar în acest joc al îmbinărilor axiologice, un exemplar "sacru", de care mă leagă mult mai multe decât lectura și care a favorizat un moment deosebit pentru mine a fost ediția Ciornei a romanului Întoarcerea din Rai.

Este vorba despre formatul cărții pe care o avea mereu David cu el la tipografie – în așteptarea corecturii de noapte – , e forma cărții pe care o avea Getta – romanul acela de dragoste pe care îl citea visătoare – , e înfățișarea ediției în care apare romanul lui Lazarovici, pe care îl ia Pavel cu el în ultimul său drum spre casă – când deja îi era clar totul și întrezărea sfârșitul – , e formatul Prăbușirilor (în lut), carte pe care Anton Dumitrașcu încerca s-o scrie. E formatul ediției pe care, probabil, a citit-o și Noica înainte de-a-i scrie lui Eliade despre ceea ce i-a plăcut atât în Întoarcerea din Rai, cât și în Huliganii. E formatul ediției pe care, probabil, au citit-o și Mihail Sebastian (pentru recenzia sa), Camil Petrescu sau Emil Cioran. E același format, ce stătea în vitrinele librăriilor de pe Calea Victoriei sau de pe bulevardul "Regina Eliasabeta", când încă mai circula tramvaiul pe-acolo – tramvaiul după care alerga Eliade înainte de-a scrie Romanul adolescentului miop.

Ediția aceasta nu este doar o variantă tipărită a unui roman excepțional, ci – ca apendice la acesta – este și o ediție ancorată într-un timp, la fel cum cea din ’90, îngrijită de Mircea Handoca, reprezintă un reper al altor vremuri. 

Ceea ce mă interesa odată cu găsirea în anticariat a acestei ediții era maniera în care aș fi putut cunoaște, mai adânc decât lecturând, mediul în care se desfășurau personajele lui Eliade – și el, de asemenea – , confruntând printr-o imaginară suprapunere mediul pe care îl traversam cu cel descris în carte. Ediția în cauză a fost un prim mobil al reconstituirii mentale a perioadei – aveam o primă "relicvă" cu care interacționam. Căci, fără să știu atunci de fosilele vii, ceva similar simțeam când am ieșit din anticariat , după ce m-am oprit la Cercul Militar, privind spre Calea Victoriei, în direcția Capșa, la aproape un secol de când Pavel trecea pe-acolo, alături de Lazarovici, Emilian și Ilieș, în plimbarea nocturnă de la Corso, spre tipografia unde lucra David.

Traversând zona Universității – de la Piața Rosetti până la Romană și Cișmigiu – cartea avea rolul, nu doar prin atingere, de a mă așeza într-un cadru interbelic încețoșat. Nu era doar un suvenir de aproape un secol, ci o busolă pentru parcurgerea unui spațiu irecuperabil, accesibil doar prin imaginație și fragmentar tangibil. O ediție este ca butaforia unui spectacol simbolic, o materializare a gândului – o oază de liniște, precum strada Radu Cristian, contemplată de pe treptele din fața clădirii, unde cândva, un anumit Dinu, poate chiar cel ce avea să scrie Mathesis, îl aștepta pe adolescentul miop ca să-i spună că vrea ca personajul pe care îl va inspira să fie neapărat melancolic.