Se spune că drumul spre iad este pavat cu intenții bune. Cam așa pornește la drum în această aventură tânărul Coriolanus Snow, când este propus să devină mentor pentru unul dintre cele douăzeci și patru de Tributuri alese din cele douăsprezece Districte în care este împărțită acum America.

Ne aflăm într-o societate viitoare, în care America a trecut printr-un război intern devastator (nu, nu s-au răsculat nici populația de culoare, nici nativii americani, sătui de abuzurile albilor și dornici să-și recapete drepturile firești). Dar Capitoliul a învins și rebelii au fost izgoniți cu coada între picioare. America a fost divizată în douăsprezece Districte, iar ca pedeapsă pentru faptele lor abominabile, pe lângă un fel de semisclavie și păstrarea lor în semifeudalism , în fiecare loc sunt organizate Jocurile Foamei.

Mai precis, în fiecare District are loc extragerea a două Tributuri. Câte doi copii, un băiat și o fată, sunt aleși, prin tragere la sorți, să ia parte la o întrecere mortală în Arena din Capitoliu, din care doar unul singur mai poate ieși viu. Așadar, douăzeci și trei de copii sunt, practic, condamnați la moarte, ca pedeapsă pentru faptele din trecut ale părinților.

O pedeapsă justă, ar considera cetățenii Capitoliului, corectă și îndreptățită, pentru impertinența și nesimțirea de-a se răscula împotriva regimului.

Katniss Everdeen, din Districtul Doisprezece, a câștigat competiția, după cum știm din prima trilogie, cea alcătuită din "Jocurile Foamei", "Sfidarea" și "Revolta" - romane de succes, ecranizate de Studiourile Lionsgate.

Trilogia s-a încheiat cu înfrângerea regimului și uciderea președintelui Coriolanus Snow.

Acum, autoarea americană s-a întors în trecut, la cea de-a zecea ediție a Jocurilor Foamei: aceeași poveste, douăzeci și patru de Tributuri (copii, cel mult adolescenți) extrase din cele douăsprezece Districte, pregătite în pripă și aruncate să se omoare între ele pentru a oferi poporului pâine și circ și a servi drept pedeapsă exemplară pentru rebelii care au dorit să se opună ordinii firești a lucrurilor.

Am început cu zicala despre drumul spre iad. Ei bine, Coriolanus, este acum mentor (instructor) și spre deosebire de restul mentorilor, are o situație materială precară, dat fiind că deși provine dintr-o familie faimoasă și prestigioasă, a rămas orfan și a ajuns să-și facă griji că nu va mai avea ce să pună pe masă și mâine. Trăiește în locuința familiei, destul de modestă, alături de verișoara Tigris și mamaiestoasa cea bătrână, și i se pare că viitorul său este mai sumbru ca oricând.

Dar el este mândria familiei. El poate adeveri și întări deviza familiei: "Zăpada (Snow) cade întotdeauna deasupra." Dar pentru asta, Tributul pe care îl instruiește trebuie să câștige ediția cu numărul zece a Jocurilor Foamei. Numai că soarta nemiloasă face ca la tragerea la sorți lui să-i pice cel mai pricăjit Tribut dintre toți, extras din cel mai amărât dintre Districte: Lucy Gray Baird, din Districtul Doisprezece.

Numai că fata se dovedește o nucă tare pentru toată lumea și cea mai plăcută surpriză care a luat până atunci parte la vreun Joc al Foamei.

Ne aflăm la a zecea ediție a Jocurilor Foamei, cum spuneam, și încă se mai testează lucruri. E mult de povestit, firește. În mod destul de neobișnuit, romanul își plasează acțiunea anterior trilogiei Jocurile Foamei, ca și cum autoarea revizitează lumea de dinainte cărții care a făcut-o celebră. Adică avem acum de-a face cu un prequel.

Dar să scurtăm nițel: singurul prieten adevărat al lui Coriolanus Snow pare a fi Sejanus Plinth, a cărui familie putred de bogată provine, culmea, dintr-unul dintre districte, nu s-a născut în Capitoliu. Motiv pentru care Sejanus încă se simte apropiat mai mult de Tributuri, decât de părinți, de colegii mentori de la Academie sau de profesorii al căror cinism pare de-a dreptul machiavelic. Prilej de ample discuții în contradictoriu și de dezbateri legate de moralitate, dreptate și inechitate, ce-și au, acum, un corespondent extrem de potrivit în evenimentele sociale din ultima vreme care au loc peste ocean.

Și, cum ziceam, aceasta este povestea transformării unui individ decent, cu o urmă de umanitate rămasă în el, a cărui sărăcie și situație materială dificilă ar fi trebuit să-i traseze altă traiectorie. El este martorul unor evenimente revoltătoare, asistând la extrageri, privind cum sunt forțați copiii să se întreacă până la moarte, cum tratați ca niște animale expuse la grădina zoologică, legați cu lanțuri, într-o cușcă cu gratii, înfometați și însetați, lăsați pradă insectelor, șobolanilor și intemperiilor, pentru a bucura ochii poporului. După toate acestea, te aștepți să se transforme într-un protestatar, mai ales că se îndrăgostește de Lucy Gray, singurul personaj din carte de care m-am simțit atras (de ea, dar și de Sejanus, care are o inocență și o nesăbuință mai mult decât fermecătoare). Însă ideile vechi mor greu, mai ales când consideri că Districtele sunt responsabile pentru moartea părinților tăi. Mustrările de conștiință se estompează, sentimentul de vină se risipește și el, ușor-ușor, treci parcă mai ușor peste niște fapte abominabile dacă ajungi să-ți găsești justificări pentru acțiunile tale, iar în final, interesul tău vine primul, dorința de-a accede în cele mai înalte sfere trece înaintea tuturor lucrurilor și chiar dacă ai pornit la drum cu intenții bune, acestea se pot pierde foarte ușor pe parcurs. Incredibil de ușor. Chiar șocant.

Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare nu e Jocurile Foamei, s-a mai pierdut din farmec, există suișuri și coborâșuri și cred că ar fi fost nevoie mai mult de prezența lui Lucy Gray Baird în poveste ca să se poată apropia măcar de cea a lui Katniss Everdeen. Însă aceasta nu este de fapt povestea lui Lucy Gray, ci a lui Coriolanus Snow, fost mentor de Tribut, fost tânăr îndrăgostit, fostă ființă umană, actualmente… "Zăpada cade întotdeauna deasupra."

"— Se spune că e esențial să-ți cunoști dușmanul. Și cum s-ar putea cunoaște mai bine unii pe alții decât unindu-și forțele în Jocurile Foamei? Capitoliul a câștigat războiul numai după o luptă lungă și grea, iar în arena noastră s-au pus de curând bombe. Să-ți imaginezi că uneia dintre părți îi lipsește inteligența, forța ori curajul ar fi o greșeală.

— Dar cu siguranță că nu-i comparați pe copiii noștri cu ai lor, nu-i așa? întrebă Lucky. O singură privire poate spune că ai noștri sunt o rasă superioară.

— O singură privire poate spune că ai noștri au avut mai multă mâncare, au haine mai frumoase și dentiști mai buni. Presupunerea că există și altceva, o superioritate fizică, mintală și, mai ales, morală ar fi o greșeală. Genul ăsta de orgoliu exagerat a fost cât pe ce să ne vină de hac în război."

Suzanne Collins - Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare, Editura Nemira, col. Armada, 2020, trad. Ana-Veronica Mircea