Încep cu începutul: citesc pe copertă ce-au spus cei de la The New York Times despre roman:  "plin de dialoguri fruste" și cred că "frust" este chiar unul dintre cuvintele potrivite. Cartea a fost nominalizată la Man Booker Prize în 2018 și a câștigat Costa Book Awards în 2019, premiu pe care l-au luat de-a lungul anilor și Ali Smith, Sebastian Barry, Colm Tóibín, Zadie Smith și Ian McEwan, printre alții. Deci am pornit cu mari așteptări și cu scepticism în același timp, cum s-ar zice: cu o sprânceană ridicată în semn de "ia să vedem". Mai aflu că Rooney a fost numită "Salinger al generației Snapshot" și am fost curioasă, pentru că totuși Salinger e printre favoriții mei.

   Cartea se ecranizează deja pentru BBC, în regia lui Lenny Abrahamson și da, după ce-am citit-o, îmi dau seama că e ușor de transformat în film/mini-serie, pentru că are în ea multe dintr-un scenariu - nu că asta ar spune mare lucru.

  Sunt mai multe puncte forte: în primul rând autoarea știe să atragă cititorul chiar prin titlul capitolelor: "Trei săptămâni mai târziu", "Cinci minute mai târziu" etc.: Precizările indică o evoluție a ceva și asta ține treaz interesul. În al doilea rând, are un stil foarte simplu și e folosit mai mereu prezentul. În al treilea rând încearcă mult ca personajele să fie cât mai naturale și să folosească limbajul actual al tinerilor. Și totuși, eu simt o exagerare a încercării.

 Este o poveste despre dragoste, despre dependență și despre evoluție (deși unii critici insistă că este doar o carte a maturizării) a celor două personaje principale: Marianne și Connell, care trăiesc într-un mic orășel irlandez, Carricklea, și ajung în Dublin, la facultate.

  Ce are într-adevăr asemănător cu Salinger este revolta tinerilor (a Mariannei în special) și nevoia lor de a se delimita de comportamentele și concepțiile părinților (și de toți acei phony people, cum îi numea Salinger).

  Marianne și Connell sunt amândoi foarte, prea buni la învățătură - asta mie îmi amintește de eroinele din cărțile Elenei Ferrante - și când cineva insistă prea mult pe cât de sclipitor este un personaj, pare puțin forțat.

  E o carte foarte proaspătă, dar și cu ceva stângăcii în exprimare (poate multe sunt și din cauza traducerii) și cu enorm de multe detalii care vor să dea aerul de firesc al gesturilor, atitudinilor și acțiunilor. Acum, sincer, povestea atrage: este un cuplu de tineri și știi că o să se întâmple lucruri între ei, așa că rămâi agățat. Dacă în liceu Marianne e rățușca cea urâtă, fata ciudată - empatizăm mai repede cu personajele astea ciudate, nu? - nepopulară, dar foarte puternică, căreia nu-i pasă de ceea ce zice lumea și care e îndrăgostită lulea de Connell, în facultate totul se inversează. Connell este la început băiatul cool, care ține cu tot dinadinsul să se înțeleagă bine cu cei din liceu, dar ajunge să se apropie de ea și s-o cunoască (mama lui fiind menajeră în casa fetei).

  Există elemente de carte comercială: ni se explică trecutul ei - are o familie dezorganizată deși bogată, în care a existat multă violență din partea tatălului, iar apoi din partea fratelui ei și de aici, logic, s-ar spune, nevoia ei de a atrage pe cineva care să continue să o pedepsească.

  Cum am zis, la facultate Marianne s-a transformat deja în lebădă, e în centrul atenției (nu se înțelege foarte bine cum, știm doar că are o relație cu un student foarte apreciat). Iar Connell trăiește acum ce-a trăit ea în liceu: e singur, stingher și nu se adaptează la marele oraș, ceea ce pentru mine nu e ușor de priceput, având în vedere natura lui. Ea îl introduce în cercul ei de prieteni și imediat el redevine popular, de unde reiese obsesia popularității între tineri, care încă există.

  Pentru mine Marianne, deși e de admirat pentru forța și inteligența ei, este un personaj care nu se susține foarte bine: toți trecem prin faze și faze, toți vrem să experimentăm, dar ea e o fată foarte-foarte îndrăgostită, chiar dependentă de Connell, și totuși brusc începe relații cu alți băieți, pleacă în alte țări, iar toate astea sunt mai mult alegeri ale autoarei care nu prea au legătură cu  Marianne. În cazul lui mi-e mai ușor să înțeleg că are o legătură cu altcineva, pentru că nu a arătat niciodată același nivel de dependență față de Marianne, ba chiar a încercat mai tot timpul să-și nege sentimentele și ce e între ei: nici față de mama lui nu poate recunoaște: 

"Așadar Marianne e prietena ta? 

  Nu.

  Cum adică? Faci sex cu ea, dar nu e prietena ta?".

  De multe ori se apropie mult de un scenariu (cum am zis): are mult dialog dar mai ales multe detalii ale gesturilor. Sunt și destule expresii (la modă acum) repetate în exces: "ceva gen" sau "bineînțeles că la mișto". Dar din când în când apar niște rânduri care te fac să simți că merită citită cartea:

"Se teme să fie în preajma ei din pricina felului curios în care se trezește că se comportă el, a lucrurilor pe care le spune atunci și pe care, în mod obișnuit, nu le-ar spune niciodată"; "Nu puteau să se privească în ochi când râdeau, erau nevoiți să se uite spre colțurile încăperii sau la propriile picioare"; "Câteve secunde au rămas așa, nemișcați, el înconjurând-o cu brațele, respirându-i în ureche. Cei mai mulți oameni trec prin viață fără să se simtă, măcar o dată, într-atât de apropiați de cineva, a gândit Marianne"; "Cu tine era altfel. Eram noi, știi. Lucrurile erau altfel".

   Relația lor se definește foarte bine încă de la început: în timp ce ea are curaj să-i spună: "Ei bine, eu te plac", el răspunde (după câteva zile) cu: "Eu nu prea știu ce simt, cred că li s-ar părea ciudat celor de la școală dacă s-ar întâmpla ceva între noi". Uneori par că aparțin unul altuia iar alteori par să vorbească fiecare o limbă necunoscută celuilalt.

  Încă ceva: cartea nu are umor, nu spun că orice carte trebuie să aibă, nici pomeneală, dar e o carte despre tineri - foarte deștepți - și toate dialogurile lor sunt pline de ironie, de scepticism, de remarci defensive, dar nu e nici urmă de umor, da, mi-ar fi plăcut să găsesc puțin umor, dacă tot se spune că seamănă cu Salinger. Să închei cu o încheiere frumoasă și sinceră: e un roman curajos și reușește să te facă să-l citești în întregime, iar asta e ceva pentru mine, care abandonez o groază de cărți.

Sally Rooney: Oameni normali, Editura Curtea Veche, 2019