Singurătatea și izolarea sunt cele mai importante arme ale scriitorului. Nu imaginația, nu capacitatea de a inventa lumi, oameni și situații, nu îndemânarea de a rostui cuvintele până ce acestea dezvăluie sensuri nebănuite de nimeni până atunci. Nu. Singurătatea și izolarea. Pentru că din ele rezultă tot ceea ce am spus mai devreme. Fără singurătate și izolare scriitorul nu poate să îmbine cuvinte care să alcătuiască o altă realitate ce ne ajută să o înțelegem mai bine pe a noastră și, deci pe noi, și nici nu poate plămădi personaje care să ne facă să privim mai bine în oglindă.

Cele două nu trebuie confundate una cu alta. Poți fi singur, dar alături de mulți care îți invadează gândurile și îți taie posibilitatea de a te cufunda în propriile neliniști de unde să scoți în final, ca produs finit, o poveste care va arunca o lumină încă neștiută asupra realității de zi cu zi. Și poți fi izolat într-o mare de oameni care sporovăiesc și fac hărmălaie, și, în tot acest vacarm, să poți înfiripa în minte o lume întreagă pe care apoi doar să o pui pe hârtie.

Pandemia și izolarea care i-a urmat au făcut un lucru insuportabil pentru scriitori – i-au trimis pe toți, de-a valma, cititori și scriitori în acest no mans land, din care scriitorul își hrănește nevrozele pentru a extrage cuvintele ce se vor așterne pe pagina albă.

Uimit, cititorul s-a trezit că experimentează statutul ontologic al unui scriitor, fără să fi dorit acest lucru, fără să fie menit pentru așa ceva și fără să înțeleagă nimic din asta.

La rândul lui, scriitorul și-a găsit cotropit tărâmul pe care îl credea doar al lui, și în care, de regulă, nu invita pe nimeni. Pentru că niciun scriitor nu dă drumul bucuros oricui în laboratorul său.

Sunt puține lucruri pe care scriitorul le-a mai păstrat din statutul lui de odinioară. Vocea lui nu mai este așa importantă într-o societate tot mai reticulară și mai difuză. Scrierile lui nu mai reprezintă o marfă de contrabandă ca odinioară, iar viața lui privată nu mai dă naștere la legende așa cum se întâmpla înainte de 89. I-a mai rămas un lucru – tărâmul lui personal unde își făurește propriul univers.

Acum oamenii au ieșit din starea de izolare pe care au experimentat-o până acum. Nimic nu arată că ar fi trebuit să o facă. Starea de urgență s-a decretat la 30 de îmbolnăviri pe zi. Acum avem 350 și toți ne grăbim să ne reluăm viața dinainte. Vrem cu o freenezie care seamănă cu cea a ieșirii din război să uităm tot ce a fost și să fim ca înainte. Îmbolnăvirea și moartea par concepte abstracte, față de obligația de a trăi zilnic între zidurile casei înconjurat de aceleași gânduri, sau de tortura de a nu mai putea fugi de tine în escapade care mai de care mai extravagante.

În izolarea impusă de pandemie, s-au întâmplat două lucruri referitor la ceea ce numim obiceiuri de consum. Au explodat vânzările online ale tuturor produselor și s-a prăbușit piața de carte. Ai fi crezut că în singurătatea impusă, oamenii vor redescoperi plăcerea cititului. Dar nu a fost așa. Și nu trebuie căutate savante explicații sociologice. Pur și simplu au simțit pe pielea lor cum se simte un scriitor. Și nu au mai avut nevoie de cărțile lui. Le vor redescoperi ușor, ușor, pe măsură ce vor uita prin ce au trecut.

Odată cu ieșirea din izolare, lucrurile revin la normal. Scriitorul își poate ocupa teritoriul singurătății, invadat de cititor, iar acesta își poate continua fuga de el însuși. Cei doi se vor întâlni doar acolo unde erau obșinuiți unul cu altul – în paginile cărții.

Apoi fiecare va visa bovaric, scriitorul la momentul în care cititorul îl va înțelege cu adevărat, deși știe că acest lucru nu este posibil, iar cititorul la un moment de grație în care va trăi și el neliniștea scriitorului care te face să creezi alte realități, doar pentru a scăpa de aceasta.