Cercetarea de teren în România depinde nu doar de finanțările existente, de timpul pe care (nu) îl ai la dispoziție și, mai recent, de restricțiile impuse de guvernanți, în condițiile pandemiei provocate de virusul care a bulversat, de la începutul anului, întreaga lume. Foarte frecvent, cercetarea este condiționată, pe meleagurile noastre, de posibilitatea de a pătrunde în monumentul pe care vrei să-l analizezi (după ce l-ai cunoscut, de la distanță, din studiile de specialitate) și de disponibilitatea celor care dețin "miraculoasa" cheie a unei biserici, de a ți-o deschide sau nu.

Primăvara aceasta, date fiind condițiile de izolare la domiciliu, drumurile cu care îmi coloram, de regulă, sfârșiturile de săptămână, s-au mutat în amintire sau în proiecție. Între nostalgia cărărilor sublimate în poveștile deja scrise și cea a traseelor cărora le imaginam contururile, am tors un caier de gânduri, în așteptarea zilei când sub roțile mașinii se vor așterne kilometri după kilometri, iar privirile mele vor fi din nou pironite de un gard vechi de biserică, de o turlă de lemn, înălțându-se printre copaci seculari, de crucile câte unui cimitir de țară, răsărind pieziș printre buruienile înalte și florile crescute din mila lui Dumnezeu sau din grija oamenilor.

Când în sfârșit am pornit la drum, nu m-aș mai fi oprit. Județele din sudul țării, pe care altădată le-am parcurs în lung și-n lat, mi se păreau prea ușor de atins, la doar o aruncătură de băț, așa că am străbătut șase sute de kilometri ca să ajung în ținutul Bihorului, în ale cărui biserici de lemn poposisem doar imaginar, citind textele semnate de Ioan Godea și de Ioana Cristache-Panait. 

Din puzzle-ul meu cu reprezentări ale Morții din iconografia religioasă românească lipseau câteva, despre care aflasem că ar fi găzduite în bisericile bihorene de la Luncșoara, Surduc și Botean. Fragmente din rândurile citite îmi sticleau pe sub ochi, gata să înflorească literele în imagini: știam, de pildă, că pe peretele de est al tindei locașului de cult din Luncșoara mă așteptau răbdătoare "femeia care ia mana" și "Moartea cu coasa". 

Ce folos însă că știam? Ajunsă în sat, am intrat pe poarta bisericii și-am înțeles dintr-o privire că accesul în interior îmi era refuzat. Aveam în minte exact ce urmează: traseul detectivistic pentru identificarea omului cu cheia bisericii, în cazul în care preotul nu ar fi locuit în sat (se întâmplă frecvent, mai ales în zonele rurale din proximitatea unui oraș). De data aceasta, părintele chiar era stabilit acolo și, cu ajutorul vânzătoarei de la magazinul din centru, i-am identificat locuința. M-am grăbit să-i bat în poartă, dar fără succes, căci am descoperit curând că nu era nimeni acasă. Am sperat că încredințase cheia bisericii unui localnic, poate cântărețului de la strană sau femeii de la lumânări, și-am încercat să dau de urma lor. Într-un final, am găsit un bătrân dispus să-mi dea numărul de telefon al părintelui, ca să lămuresc enigma. Am aflat așadar că preotul era plecat cu treburi la Oradea și cheia se afla cu el, "în siguranță", departe de privirile mele dornice să atingă figurile îmbătrânite de timp ale personajelor încredințate de zugravul rămas anonim peretelui de lemn.

M-am urcat în mașină și-am plecat dezamăgită înspre Botean. Acolo, scenariul s-a repetat aproape identic, până-n punctul în care am aflat, tot de la vânzătoarea angajată la magazinul sătesc, că există cineva care poate deschide biserica în absența preotului. Am găsit relativ ușor casa cu nuc și gard neterminat și, după ce am strigat la poartă de am trezit câinii, o doamnă înveșmântată în negru și-a făcut apariția și m-a întrebat ce doresc. După explicațiile mele lungi și cumva exasperate, femeia a decis să mă însoțească la biserică (nu înainte de a încerca – zadarnic – să-l contacteze telefonic pe părintele locului) și să-mi permită să o descopăr și să o fotografiez pe mult râvnita (culmea!) Doamnă cu Coasa (aici, Domnul înaripat cu coasa și grebla). 

Tot în tinda femeilor am deslușit chipurile mironosițelor și fragmentul conservat din parabola celor zece fecioare (ca o curiozitate, s-a păstrat mai bine partea care le reprezintă pe fecioarele înțelepte – poate doar ele merită să fie reținute de istorie – deși, la nivel strict vizual, fascinante sunt chipurile descompuse, cu părul vâlvoi, ale fecioarelor nesăbuite, mai ales în scenele din bisericile de lemn ale județului Sălaj). 

După ce am ascultat poveștile depănate de posesoarea mult doritei chei a edificiului religios, am pornit cu mai multă speranță către Surduc, în a cărui biserică de lemn aflasem, din paginile lui Ioan Godea, că m-ar fi întâmpinat nu doar Moartea (personajul în căutarea căruia călătorisem vreme de două decenii), ci și Sfântul Hristofor, companion al întruchipării macabre la multe dintre edificiile din nordul și nord-vestul țării.

Turla locașului religios m-a salutat de la distanță, ajutându-mă să intuiesc traseul până la el. Cocoțată pe cel mai înalt deal din Surduc, înconjurată de o horă a crucilor de lemn, de fier și de piatră ale mormintelor mai vechi sau mai recente, biserica aștepta parcă resemnată, într-o tăcere întreruptă în răstimpuri doar de zumzetul albinelor, să-i treacă cineva pragul. Lucrătura ușii de la intrare, cu careuri rectangulare îmbrățișând o cruce neobișnuită, cu brațul vertical mult mai subțire decât cel orizontal (ca un semn subtil că pământul din noi cântărește mai greu decât cerul), mi-a accentuat nerăbdarea de a păși în tindă. Cuiele groase, împlântate din loc în loc în trupul de lemn al ușii, îmi aduceau în amintire, la alte dimensiuni și într-un alt context, firește, imaginea porților de acces în cetățile medievale. Mi s-au părut de rău augur, ca o marcă a unei opreliști, a imposibilității de a trece mai departe. Din păcate, presimțirea s-a adeverit, căci n-am reușit, în pofida strădaniilor mele, să găsesc nici preotul (care nu locuia în Surduc), nici cârstnicul (care era, taman în ziua aceea, plecat din sat).

Să străbați șase sute de kilometri și să găsești bisericile zăvorâte, să le mângâi cu privirea și cu podul palmei crestăturile și împletiturile în lemn, știind că înlăuntrul încăperilor doar păianjenii (și, câteodată, liliecii) au dreptul să admire picturile vechi de sute de ani îți creează un sentiment greu de cuibărit într-un singur cuvânt. Frustrare, tristețe, nostalgie, neputință, furie? Sau, poate, dorința și mai puternică de a reveni.